Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor despre a
doua Sa venire pe pământ. El a precizat anumite semne care urmau să
arate când se va apropia venirea Sa, şi i-a îndemnat să vegheze şi să
fie pregătiţi. Din nou, Domnul le-a adresat avertizarea: „Vegheaţi, dar,
căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului" (Matei
25,13). Apoi, le-a arătat ce înseamnă a veghea în vederea venirii Sale.
Timpul de veghere nu trebuie petrecut într-o aşteptare pasivă, ci într-o
activitatea sârguincioasă. Aceasta a fost învăţătura pe care a
prezentat-o Domnul Hristos în parabola talanţilor.
„... Împărăţia
cerurilor", le-a spus El, „se va asemăna cu un om, care, când era să
plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia
sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia
după puterea lui; şi a plecat." (Matei 25,14.15)
Omul care urma să
călătorească într-o altă ţară Îl reprezintă pe Domnul Hristos care, la
data când rostea parabola talanţilor, urma să părăsească acest pământ,
în curând, şi să plece în cer. „Robii" din parabolă îi reprezintă pe
urmaşii lui Hristos. Noi nu suntem ai noştri. Am fost „cumpăraţi cu un
preţ" (1 Corinteni 6,20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu
aur..., ci cu sângele scump al lui Hristos" (1 Petru 1,18.19) „...
pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru
Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Corinteni 5,15).
Toţi
oamenii au fost cumpăraţi cu acest preţ infinit. Prin faptul că a
revărsat toată comoara cerului în lumea aceasta, dăruin¬du-ne în Domnul
Hristos tot cerul, Dumnezeu a cumpărat voinţa, sentimentele, mintea şi
sufletul tuturor fiinţelor omeneşti. Indife-rent dacă sunt credincioşi
sau necredincioşi, toţi oamenii sunt proprietatea Domnului. Toţi sunt
chemaţi să-I slujească şi, în marea zi a judecăţii, tuturor li se va
cere să dea socoteală pentru modul în care au îndeplinit această
cerinţă.
Dar cerinţele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de toţi
oamenii. Cei care declară că au acceptat să-I slujească Domnului Hristos
sunt reprezentaţi în parabolă prin robii Săi.
Urmaşii Domnului
Hristos au fost răscumpăraţi pentru a-I sluji. Domnul nostru ne învaţă
că adevăratul scop al vieţii este slujirea. El Însuşi a fost un slujitor
şi tuturor urmaşilor Săi le cere să respecte legea slujirii - a
slujirii faţă de Dumnezeu şi a slujirii faţă de semeni. În parabola
aceasta, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor o concepţie de viaţă
mai înaltă decât au cunoscut ei vreodată. Printr-o viaţă trăită în
slujba altora, omul este adus în legătură directă cu Domnul Hristos.
Legea slujirii devine elementul de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii
noştri.
Hristos le încredinţează slujitorilor „avuţia Sa" - ceva
care trebuie folosit pentru El. Domnul Hristos îi dă „fiecărui om o
lucrare de fă¬cut". Fiecare îşi are locul în planul veşnic al Cerului.
După cum este sigur că în locaşurile cereşti a fost pregătit un loc
pentru noi, tot atât de sigur este faptul că pe pământ ne-a fost
desemnat un loc special, în care trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu.
DARURILE
DUHULUI SFÂNT Talanţii cu care a înzestrat Domnul Hristos
biserica Sa reprezintă în mod deosebit darurile şi binecuvântările date
de Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească
despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită
aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul
tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia,
prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi
altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi
acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Corinteni
12,8-11). Nu toţi oamenii primesc aceleaşi daruri, dar fiecărui slujitor
al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt. Înainte de
a-i părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei şi le-a
zis: 'Luaţi Duh Sfânt!'" (Ioan 20,22). De asemenea, El le-a spus: „Iată
că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu" (Luca 24,49). Totuşi,
până după înălţarea Domnului Hristos la cer, darul Duhului Sfânt nu a
fost primit în plinătatea Lui. Revărsarea Duhului Sfânt nu a fost
primită, până când ucenicii nu s-au consacrat pe deplin lucrării Sale,
cu credinţă şi rugăciune. După aceea, urmaşilor lui Hristos li s-au
încredinţat bunurile cerului într-o manieră specială. ,,S-a suit sus, a
luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor" (Efeseni 4,8). „Dar
fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos"
(Efeseni 4,7). „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh,
care dă fiecăruia, în parte, cum voieşte" (1 Corinteni 12,11). În
Hristos, darurile sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde
de primirea Duhul lui Dumnezeu.
ALŢI TALANŢI Talanţii din
parabolă nu reprezintă doar darurile speciale ale Duhului Sfânt. Ei
reprezintă toate aptitudinile şi talentele omului, indiferent dacă
acestea sunt înnăscute sau dobândite, naturale sau spirituale. Toate
trebuie folosite în slujba lui Hristos. Când devenim ucenici ai Săi, noi
ne consacrăm în întregime Domnului Hristos, cu tot ce suntem şi cu tot
ce avem. Iar El ne înapoiază aceste daruri, curăţite şi înnobilate, spre
a fi folosite pentru slava Sa şi pentru binecuvântarea semenilor
noştri. Dumnezeu i-a dat fiecărui om „după puterile lui". Talanţii
nu sunt împărţiţi în mod arbitrar. Cel care are capacitatea de a folosi
cinci talanţi primeşte cinci. Cel care poate dezvolta doar doi primeşte
doi. Cel care poate folosi cu înţelepciune numai un singur talant
primeşte unul. Nimeni nu trebuie să se plângă de faptul că nu a primit
mai multe daruri, deoarece Acela care a împărţit aceste daruri este la
fel de onorat prin dezvoltarea talanţilor fiecăruia, indiferent dacă
sunt mari sau mici. Cel căruia i-au fost încredinţaţi cinci talanţi
trebuie să înapoieze rezultatul obţinut prin dezvoltarea a cinci
talanţi. Cel care are doar un talant, trebuie să înapoieze rezultatul
obţinut prin dezvoltarea unuia singur. Dumnezeu aşteaptă rezultatele,
„având în vedere ce are cineva, nu ce n-are". (2 Corinteni 8,12)
În parabolă, „cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ
şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi
talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei." (Matei 25,16.17) Oricât de
puţini ar fi, talanţii trebuie folosiţi. Întrebarea care ar trebui să
ne preocupe cel mai mult nu este: Cât de mult am primit?, ci mai
degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră principală faţă de
Dumnezeu şi faţă de semenii noştri este aceea de a ne dezvolta toate
capacităţile. Cine nu creşte zilnic, din punct de vedere al
aptitudinilor şi al capacităţii de a fi folositor, nu îndeplineşte
scopul vieţii sale. Prin mărturisirea credinţei în Domnul Hristos, noi
ne angajăm să atingem cele mai înalte niveluri de dezvoltare posibile
nouă, ca să putem face cât mai mult bine în limitele capacităţii
noastre. Dumnezeu îi va accepta numai pe aceia care sunt hotărâţi
să atingă ţinte înalte. El îi încredinţează fiecărei fiinţe omeneşti
responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine. Tuturor oamenilor li
se cere desăvârşirea morală. Nu ar trebui să micşorăm niciodată
standardul neprihănirii, adaptându-l la tendinţele noastre spre rău,
cultivate sau moştenite. Trebuie să înţelegem că nedesăvârşirea
caracterului este un păcat. Toate trăsăturile sfinte ale caracterului se
află în Dumnezeu, ca un tot armonios şi desăvârşit, şi fiecare om, care
Îl primeşte pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, are privilegiul de
a se afla în posesia acestor trăsături de caracter. Domnul cere de
la fiecare creştin o creştere a eficienţei şi o dezvoltare a
capacităţilor în toate domeniile. Hristos ne-a răsplătit chiar prin
sângele şi suferinţa Sa, pentru a-Şi asigura slujirea noastră de
bunăvoie. El a venit în lumea noastră, ca să ne ofere un exemplu cu
privire la modul în care trebuie să lucrăm şi cu privire la spiritul pe
care trebuie să-l manifestăm în lucrarea noastră. Domnul doreşte ca noi
să cercetăm cele mai bune căi în vederea progresului lucrării Sale şi a
slavei Numelui Său în lume, încununând slujirea noastră cu onoarea,
devotamentul şi dragostea cea mai mare dedicate Tatălui, care „atât de
mult a iubit lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." (Ioan 3,16)
Totuşi Domnul Hristos nu ne-a asigurat că atingerea desăvârşirii
caracterului este o lucrare uşoară. Un caracter nobil şi armonios nu se
moşteneşte. Şi el nu se obţine din întâmplare. Un caracter nobil se
formează în urma eforturilor personale şi prin meritele şi harul
Domnului Hristos. Dumnezeu ne dă talente, capacităţi intelectuale, iar
noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează prin lupte aspre şi
dureroase cu eul. Împotriva înclinaţiilor ereditare rele trebuie dusă
bătălie după bătălie. Va trebui să ne cercetăm cu atenţie, în mod
critic, şi să nu permitem niciunei trăsături de caracter nefavorabile să
rămână necorectată. Nimeni să nu spună: „Eu nu îmi pot corecta
defectele de caracter." Dacă ajungeţi la această decizie, cu siguranţă
nu veţi reuşi să obţineţi viaţa veşnică. Imposibilitatea este legată de
voinţa voastră. Dacă nu vreţi, nu puteţi birui. Adevărata dificultate
izvorăşte din degradarea inimii voastre nesfinţite şi din lipsa
dispoziţiei de a vă supune conducerii lui Dumnezeu. Mulţi dintre
cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu capacitatea de a îndeplini o
lucrare excelentă realizează foarte puţin, pentru că încearcă puţin. Mii
de oameni trec prin viaţă ca şi când nu ar avea niciun scop clar pentru
care să trăiască, niciun standard de atins. Asemenea oameni vor primi o
răsplată corespunzătoare lucrării lor. Aduceţi-vă aminte că nu veţi
atinge niciodată o ţintă mai înaltă decât aceea pe care v-aţi propus-o.
Aşadar, puneţi-vă ţinte înalte şi pas cu pas, chiar printr-un efort
chinuitor, prin sacrificiu şi renunţare la sine, urcaţi până la capăt pe
scara progresului. Nu lăsaţi să vă împiedice nimic. Nicio fiinţă
omenească nu este prinsă în mreaja circumstanţelor vieţii atât de
puternic, încât să fie obligată să rămână într-o stare de neajutorare şi
nesiguranţă. Situaţiile potrivnice ar trebui să creeze o hotărâre fermă
de a le învinge. Doborârea unei bariere ne va da o abilitate şi un
curaj mai mare pentru a continua. Mergeţi înainte cu hotărâre şi în
direcţia corectă, iar circumstanţele vor fi nişte ajutoare, nu nişte
piedici în calea voastră. Pentru slava Domnului, ambiţionaţi-vă să
cultivaţi fiecare trăsătură frumoasă a caracterului. Trebuie să fiţi
plăcuţi lui Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru.
Puteţi face aceasta, deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în
ciuda faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele noastre sunt
mulţi ca Enoh. Rezistaţi asemenea lui Daniel, acel credincios om de
stat, pe care nicio ispită nu l-a putut corupe. Nu-L dezamăgiţi pe Acela
care v-a iubit atât de mult, încât Şi-a dat propria viaţă pentru
iertarea păcatelor voastre. El spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi
face nimic" (Ioan 15,5). Aduceţi-vă aminte de aceasta. Dacă aţi făcut
greşeli, dar le recunoaşteţi şi le consideraţi ca fiind nişte semnale de
avertizare, cu siguranţă obţineţi şi o biruinţă. În felul acesta, voi
transformaţi înfrângerea în biruinţă, dezamăgindu-l pe vrăjmaş şi
onorându-L pe Răscumpărătorul vostru. Un caracter format în
conformitate cu modelul divin este singura comoară pe care o putem lua
din lumea aceasta în cea viitoare. Cei care sunt conduşi de învăţăturile
Domnului Hristos în lumea aceasta vor lua cu ei în locaşurile cereşti
fiecare reuşită spirituală. Iar în ceruri vom continua să ne dezvoltăm
neîncetat. Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în
viaţa aceasta. Fiinţele cereşti vor conlucra cu oamenii ce caută cu o
credinţă hotărâtă să atingă acea desăvârşire a caracterului, care se va
exterioriza apoi prin fapte desăvârşite. Fiecărei persoane angajate în
această lucrare, Domnul Hristos îi spune: Eu sunt la dreapta ta ca să te
ajut. Când cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului
devine atotputernică. Tot ce trebuie făcut ca urmare a poruncii Sale,
poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui
Dumnezeu transmit şi puterea necesară pentru împlinirea lor.
CAPACITĂŢILE
INTELECTUALE Dumnezeu ne cere să ne educăm capacităţile
intelectuale. Aceas¬tă poruncă ne obligă să ne dezvoltăm mintea până la
deplina ei capacitate, aşa încât să-L putem cunoaşte şi să-L putem iubi
pe Creatorul nostru cu toată puterea minţii. Dacă intelectul este
aşezat sub controlul Duhului Sfânt, cu cât este mai bine cultivat, cu
atât poate fi folosit mai eficient în slujba lui Dumnezeu. O persoană
lipsită de educaţie şcolară, care doreşte cu ardoare să-i binecuvânteze
pe alţii, poate fi folosită de Domnul în slujba Sa, aşa cum este. Dar
aceia care, având acelaşi spirit de consacrare, au beneficiat de o
educaţie cuprinzătoare, pot face o lucrare mult mai mare pentru Hristos.
Ei se află într-o situaţie avantajoasă. Tinerii care au nevoie
de o educaţie intelectuală să înceapă să înveţe cu hotărârea de a o
dobândi. Nu aşteptaţi o ocazie favorabilă, creaţi-o voi înşivă. Folosiţi
orice prilej care se iveşte. Fiţi economi. Nu vă cheltuiţi banii pentru
satisfacerea poftelor sau în căutarea plăcerilor. Fiţi hotărâţi să
deveniţi aşa de folositori şi de eficienţi cum vă cere Dumnezeu să fiţi.
Fiţi conştiincioşi şi serioşi în orice lucrare pe care o întreprindeţi.
Căutaţi să folosiţi orice avantaj care se află la îndemâna voastră
pentru dezvoltarea intelectului. Studiul cărţilor trebuie combinat cu o
muncă folositoare. Printr-o străduinţă conştiincioasă, prin veghere şi
rugăciune, puteţi să obţineţi acea înţelepciune care vine de sus.
Aceasta vă va conferi o educaţie cuprin-zătoare şi echilibrată. Dacă
veţi proceda astfel, vă veţi putea forma un caracter nobil şi veţi putea
avea o influenţă intelectuală asupra altora, devenind capabili să-i
conduceţi pe calea dreptăţii şi a sfinţirii. Dacă am fi fost
conştienţi de privilegiile şi ocaziile favorabile pe care le-am avut, am
fi putut realiza cu mult mai mult în lucrarea de autoeducaţie.
Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât educaţia pe care o pot oferi
colegiile. Deşi studiul ştiinţelor nu trebuie neglijat, există o
instruire mai înaltă, care poate fi obţinută printr-o legătură vitală cu
Dumnezeu. Fiecare cercetător să-şi ia Biblia şi să intre în comuniune
cu Marele Învăţător. Mintea trebuie educată şi disciplinată, astfel
încât să se confrunte cu problemele dificile în cercetarea adevărului
divin. Cei care sunt flămânzi după cunoaştere, cu scopul de a fi
capabili să-i binecuvânteze pe semenii lor, vor primi ei înşişi o
binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Prin studiul Cuvântului Său,
facultăţile lor intelectuale vor fi stimulate la o activitate serioasă.
Capacităţile lor se vor extinde şi se vor dezvolta, iar mintea lor va
deveni puternică şi eficientă. Toţi cei care doresc să fie
lucrători pentru Dumnezeu trebuie să practice disciplina de sine.
Aceasta va realiza mai mult decât elocvenţa sau decât talentele cele mai
strălucite. O minte obişnuită, bine disciplinată, va îndeplini o
lucrare mai mare şi mai înaltă decât mintea care a beneficiat de cea mai
înaltă educaţie şcolară şi decât talentele cele mai mari, dar lipsite
de stăpânirea de sine.
VORBIREA Puterea vorbirii este un
talent care ar trebui cultivat cu atenţie şi seriozitate. Niciunul
dintre darurile pe care le primim de la Dumnezeu nu este capabil să
aducă o binecuvântare mai mare ca darul vorbirii. Cu vocea îi îndemnăm
şi îi convingem pe oameni, cu ea ne rugăm şi Îl lăudăm pe Dumnezeu şi cu
ea le vorbim altora despre iubirea Mântuitorului. Prin urmare, cât de
important este ca vocea să fie instruită, în aşa fel încât să fie cât se
poate de eficientă în facerea binelui. Cultivarea şi folosirea
corespunzătoare a talentului vorbirii sunt importante în fiecare domeniu
al activităţii creştine. Vorbirea este prezentă în viaţa căminului şi
în toate relaţiile noastre unii cu alţii. Trebuie să ne obişnuim să
vorbim pe un ton plăcut, să folosim un limbaj corect şi curat şi să
rostim cuvinte amabile şi binevoitoare. Cuvintele plăcute şi amabile
sunt ca roua şi ca o ploaie înviorătoare pentru suflet. Sfânta Scriptură
spune despre Domnul Hristos că harul era turnat pe buzele Sale ca să
poată şti cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare"
(Psalmi 45,2; Isaia 50,4). Domnul ne cere ca „vorbirea noastră să fie
întotdeauna cu har" (Coloseni 4,6), „ca să dea har celor ce-l aud".
(Efeseni 4,29) Când încercăm să-i corectăm pe alţii, trebuie să
fim atenţi la cuvintele pe care le rostim. Ele vor fi o mireasmă de
viaţă spre viaţă sau o miasmă de moarte spre moarte. În mustrările sau
în sfaturile adresate, mulţi îşi permit să pronunţe cuvinte severe şi
tăioase, care nu sunt potrivite pentru a vindeca un suflet rănit. Astfel
de expresii neînţelepte sunt iritante şi adesea cei greşiţi sunt
instigaţi la răzvrătire. Toţi cei care susţin principiile adevărului au
nevoie de untdelemnul iubirii cereşti. Indiferent de circumstanţe,
mustrarea trebuie să fie adresată cu iubire. În felul acesta, cuvintele
noastre vor produce o schimbare şi nu iritare. Domnul Hristos ne va
asigura puterea necesară prin Duhul Său Sfânt. Aceasta este lucrarea Sa.
Nu rostiţi niciun cuvânt în mod imprudent. Nicio expresie răutăcioasă,
nicio conversaţie frivolă, nicio aluzie necurată şi niciun protest
iritabil nu trebuie să iasă de pe buzele unuia care este urmaş al
Domnului Hristos. Fiind inspirat de Duhul Sfânt, apostolul Pavel scria:
„Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură" (Efeseni 4,29). Expresia
„un cuvânt stricat" nu se referă doar la cuvintele imorale. Ea înseamnă
orice expresie contrară principiilor sfinte ale unei religii curate. Ea
include aluziile imorale şi insinuările rele subtile. Dacă nu vor fi
reprimate imediat, asemenea expresii vor conduce la păcate mari.
Fiecare familie şi fiecare creştin are datoria de a bara calea oricărui
limbaj imoral. Când ne aflăm în tovărăşia unora care îşi permit să
folosească un vocabular necuviincios, este datoria noastră să schim¬băm
subiectul conversaţiei, dacă este posibil. Cu ajutorul harului lui
Dumnezeu, trebuie să rostim câteva cuvinte liniştite sau să deschidem un
subiect care va îndrepta conversaţia într-o direcţie folositoare.
Lucrarea părinţilor este aceea de a-i învăţa pe copiii lor să-şi
formeze obiceiuri corecte în vorbire. Viaţa din cămin este cea mai bună
şcoală pentru cultivarea limbajului. Copiii ar trebui educaţi, încă din
primii ani de viaţă, să vorbească respectuos şi iubitor cu părinţii lor
şi unii cu alţii. Ei trebuie învăţaţi că de pe buzele lor trebuie să
iasă numai cuvinte amabile, adevărate şi curate. Zi de zi, părinţii
trebuie să fie, ei înşişi, nişte elevi în şcoala Domnului Hristos. Apoi,
prin învăţătură şi prin exemplu, ei îşi pot învăţa copiii să folosească
„o vorbire sănătoasă şi fără cusur..., ca potrivnicul să rămână de
ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi" (Tit 2,8). Aceasta este
una dintre cele mai mari şi mai importante dintre toate răspunderile
lor. Ar trebui să vorbim mult mai mult despre capitolele
valoroase ale experienţei noastre. Să vorbim despre harul şi bunătatea
iu¬bitoare ale lui Dumnezeu, despre iubirea profundă şi inegalabilă a
Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui să fie de laudă şi de
mulţumire. Dacă mintea şi inima sunt pline de dragoste faţă de Dumnezeu,
ea se va manifesta şi în conversaţia noastră. Nu va fi o lucrare
dificilă să le împărtăşim altora experienţele care au loc în viaţa
noastră spirituală. Gândurile înalte, aspiraţiile nobile, înţelegerea
clară a adevărului, scopurile neegoiste, dorinţa de evlavie şi sfinţire
vor avea ca roade cuvinte care dezvăluie ce fel de comoară se află în
inimă.
INFLUENŢA Viaţa Domnului Hristos a fost o influenţă
nemărginită, mereu crescândă, care Îl lega de Dumnezeu şi de întreaga
familie ome¬nească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a înzestrat omul cu o
influenţă care îl face să-i fi imposibil să trăiască pentru sine.
Fiecare dintre noi este în legătură cu semenii lui, ca o parte a unui
mare întreg care Îi aparţine lui Dumnezeu, şi cu toţii avem obligaţii
reciproce. Niciun om nu poate trăi independent de semenii lui, deoarece
bunăstarea fiecăruia îi afectează pe ceilalţi. Planul lui Dumnezeu este
ca fiecare să se simtă important pentru bunăstarea altora şi să caute să
contribuie la fericirea lor. Fiecare suflet este înconjurat de o
influenţă proprie - o atmosferă care poate fi plină de putere dătătoare
de viaţă, de curaj, de speranţă şi de parfumul plăcut al iubirii. Sau
poate fi apăsătoare şi rece, plină de întunericul nemulţumirii şi al
egoismului, sau otrăvitoare, datorită poluării mortale a păcatului
cultivat. Prin atmosfera care ne înconjoară, fiecare persoană cu care
venim în contact este afectată, indiferent dacă este sau nu conştientă
de acest fapt. Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem
elibera. Cuvintele şi faptele noastre, îmbrăcămintea şi comportamentul,
chiar şi expresia feţei noastre au o anumită influenţă. De impresia pe
care o facem depind rezultate bune sau rele, pe care niciun om nu le
poate evalua. Fiecare impuls transmis în felul acesta este o sămânţă
semănată, care îşi va aduce recolta. Este o verigă în lanţul lung al
evenimentelor omeneşti şi nu ştim în ce direcţie ajunge în cele din
urmă. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe alţii în dezvoltarea
principiilor bune, noi le dăm puterea de a face binele. La rândul lor,
ei vor exercita aceeaşi influenţă asupra altora, iar aceştia, mai
departe, asupra altora. Astfel, prin influenţa noastră, de care nu ne
dăm seama, pot fi binecuvântaţi mii de oameni. Dacă aruncaţi o
pietricică într-un lac, se va forma o undă şi apoi o alta, şi o alta,
iar pe măsură ce numărul lor creşte, cercul se lărgeşte, ajungând chiar
până la ţărm. Tot aşa este şi cu influenţa noastră. Dincolo de
cunoaşterea sau de controlul nostru, ea se răsfrânge asupra altora,
aducându-le fie binecuvântare, fie blestem. Caracterul este o
putere. Mărturia tăcută a unei vieţi credincioase, altruiste şi
evlavioase are o influenţă aproape irezistibilă. Numai harul lui
Dumnezeu ne face capabili să folosim corect talantul influenţei. În noi
înşine nu există nicio capacitate prin care putem exercita asupra altora
o influenţă spre bine. Dacă ne dăm seama de starea noastră neajutorată
şi de nevoia noastră după puterea divină, nu ne vom încrede în noi
înşine. Nu ştim care vor fi rezultatele unei zile, ale unei ore sau ale
unei clipe şi nu ar trebui să începem niciodată o zi fără a ne
încredinţa căile în mâna Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt
rânduiţi să vegheze asupra noastră şi dacă ne aşezăm sub paza lor, ori
de câte ori vom fi în pericol, ei se vor afla la dreapta noastră. Când,
fără să ne dăm seama, vom fi în pericolul de a exercita o influenţă
greşită, îngerii vor fi alături de noi, îndemnându-ne pe o cale mai
bună, alegând cuvintele pe care trebuie să le rostim şi influenţând
faptele noastre. În acest fel, influenţa noastră poate fi tăcută şi
neintenţionată, dar plină de putere pentru a-i atrage pe alţii spre
Domnul Hristos şi spre ceruri.
TIMPUL Timpul nostru Îi
aparţine lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa, iar noi avem obligaţia
solemnă de a o folosi spre slava Lui. Dumnezeu nu va cere o socoteală
mai strictă cu privire la niciun talant pe care ni l-a încredinţat decât
cu privire la timpul nostru. Valoarea timpului este mai presus
de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat fiecare clipă ca fiind
preţioasă şi aşa ar trebui să o considerăm şi noi. Viaţa este prea
scurtă pentru a fi risipită fără rost. Nu avem decât câteva zile de
probă în care trebuie să ne pregătim pentru veşnicie. Nu avem niciun
timp de pierdut, niciun timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste,
niciun timp pentru a ne îngădui să păcătuim. Acum este timpul când
trebuie să ne pregătim pentru judecata de cercetare. Familia
omenească abia a început să trăiască şi deja a survenit moartea, şi dacă
lumea nu va obţine o cunoaştere adevărată cu privire la viaţa veşnică,
eforturile ei neîncetate vor sfârşi fără să lase nimic în urmă. Omul
care preţuieşte timpul ca fiind ziua lui de muncă se va pregăti pentru
un cămin şi pentru o viaţă veşnică. Pentru un asemenea om este bine că
s-a născut. Suntem avertizaţi să răscumpărăm timpul. Dar timpul
risipit nu mai poate fi recuperat niciodată. Nu putem aduce înapoi nici
măcar o singură clipă. Unica modalitate prin care putem să ne
răscumpărăm timpul este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul
rămas, conlucrând cu Dumnezeu în marele Său Plan de Mântuire. Cel
care procedează astfel va experimenta o transformare a ca¬racterului.
El va deveni un fiu al lui Dumnezeu, un membru al familiei împărăteşti,
un copil al Împăratului ceresc. El va fi pregătit pentru tovărăşia
îngerilor. Viaţa este prea solemnă pentru a fi absorbită de
lucruri trecă¬toa¬re şi pământeşti, de rutina îngrijorărilor şi a
temerilor pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparaţie cu
lucrurile de interes veşnic. Totuşi Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim în
mijlocul ocupaţiilor trecătoare ale vieţii. Sârguinţa în această lucrare
este o parte a adevăratei religii, tot atât de mult precum este
închinarea. Biblia nu încurajează în niciun fel lenea. Lenea este cel
mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare bărbat şi fiecare
femeie, care sunt cu adevărat convertiţi, vor fi nişte lucrători
harnici. Succesul nostru în dobândirea cunoaşterii şi a culturii
intelectu¬ale depinde de folosirea corectă a timpului. Dezvoltarea
minţii nu tre¬buie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă sau
de îm-prejurările nefavorabile. Preţuiţi fiecare clipă ca pe o comoară.
Câteva clipe aici, câteva clipe acolo, care pot fi risipite în
conversaţii lipsite de sens, orele de dimineaţă care sunt irosite atât
de adesea rămânând în pat, timpul petrecut în călătorie cu tramvaiul sau
cu trenul sau aşteptând în staţii, momentele de aşteptare înainte de
servirea mesei, timpul petrecut în aşteptarea celor care întârzie la o
întâlnire - dacă toate aceste fragmente de timp ar fi folosite studiind,
citind o carte păstrată la îndemână sau meditând asupra unui subiect,
cât de mult s-ar putea realiza. Un scop bine determinat, o perseverenţă
stăruitoare şi o economisire atentă a timpului îi vor face pe oameni în
stare să acumuleze cunoştinţe şi să dobândească o disciplină
intelectuală, care îi vor califica pentru a ocupa aproape orice poziţie
influentă şi folositoare. Fiecare creştin are datoria de a
deprinde obiceiul ordinii, al conştiinciozităţii şi al promptitudinii.
Nu există nicio scuză pentru o lucrare superficială şi insuficientă,
indiferent de domeniul în care este făcută. Când o persoană este
întotdeauna la lucru şi lucrarea nu este niciodată realizată, aceasta se
datorează faptului că nu-şi pune mintea şi inima la contribuţie. Cel
care este încet la lucru şi munceşte fără spor trebuie să înţeleagă că
acestea sunt nişte greşeli care trebuie corectate. El trebuie să-şi
folosească mintea, plănuind cum să-şi administreze timpul în aşa fel
încât să obţină rezultatele cele mai bune. Cu tact şi aplicând o metodă
corespunzătoare, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât alţii
în zece ore. Unii dintre cei care desfăşoară munci gospodăreşti lucrează
fără încetare, nu pentru că au foarte multe de făcut, ci pentru că nu
îşi planifică activitatea în aşa fel încât să fie eficienţi. Prin
maniera lor înceată de a lucra, ei muncesc mult pentru lucrări care ar
trebui să le ia foarte puţin timp. Dar toţi cei care îşi vor exercita
voinţa în această privinţă vor putea birui obiceiul de a munci
dezorganizat şi ineficient. Ei trebuie să aibă o ţintă precisă în
lucrarea pe care o întreprind. Să decidă cât timp este necesar pentru o
anumită sarcină şi apoi să depună toate eforturile ca să o îndeplinească
în timpul stabilit. Exercitarea puterii voinţei va face ca mâinile să
se mişte cu abilitate. Prin lipsa hotărârii de a exercita o
disciplină de sine şi de a se schimba, oamenii pot ajunge să deprindă un
mod greşit în felul lor de a lucra, dar prin cultivarea capacităţilor
lor, pot dobândi abilitatea de a îndeplini servicii de cea mai bună
calitate. Dacă vor proceda astfel, vor constata că este nevoie de ei
pretutindeni şi în permanenţă. Ei vor fi apreciaţi pentru valoarea lor.
Încă din primii ani ai copilăriei Sale, viaţa Domnului Hristos a fost
plină de o activitate intensă. El nu a trăit pentru Sine. Deşi a fost
Fiul Dumnezeului nemărginit, El a lucrat în atelierul de tâmplărie
alături de tatăl Său, Iosif. Meseria lui era importantă. El a venit în
lume pentru a forma caractere şi, ca urmare, toate lucrările Sale au
fost desăvârşite. Domnul Hristos Şi-a îndeplinit toate activităţile
obişnuite cu aceeaşi desăvârşire cu care a lucrat în caracterele pe care
le-a transformat prin puterea Sa divină. El este exemplul nostru.
Părinţii nu pot comite un păcat mai mare decât acela de a-i lăsa pe
copiii lor fără nicio ocupaţie. În scurt timp, copiii vor învăţa să le
placă să fie leneşi şi când vor creşte, vor ajunge nişte oameni
nefolositori şi lipsiţi de iniţiativă. Când vor deveni suficient de mari
pentru a-şi câştiga singuri existenţa şi îşi vor găsi un loc de muncă,
ei vor lucra fără tragere de inimă şi ineficient, totuşi se vor aştepta
să fie plătiţi ca şi când ar fi fost conştiincioşi. Există o deosebire
colosală între această categorie de lucrători şi aceia care înţeleg că
trebuie să fie nişte administratori buni şi credincioşi ai talanţilor
lor. Dacă o persoană este neglijentă şi nepăsătoare în
activităţile profesionale obişnuite, acest obicei se va manifesta şi în
viaţa religioasă şi o va face incapabilă să îndeplinească o lucrare
eficientă pentru Dumnezeu. Mulţi oameni care, printr-o muncă
sârguin-cioasă, ar fi putut fi o binecuvântare pentru lume, au ajuns la
ruină din cauza indolenţei. Lipsa de ocupaţie şi absenţa unui scop
precis în viaţă deschid uşa pentru o mie de ispite. Tovărăşiile rele şi
obiceiurile vicioase degradează mintea şi sufletul, iar rezultatul este
ruina, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru viaţa veşnică.
Oricare ar fi domeniul în care ne desfăşurăm activitatea, Cuvântul lui
Dumnezeu ne învaţă astfel: „În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini
de râvnă cu duhul. Slujiţi-I Domnului." „Tot ce găseşte mâna ta să facă,
fă cu toată puterea ta!" „Ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul
răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos." (Romani 12,11;
Eclesiastul 9,10; Coloseni 3,24)
SĂNĂTATEA Sănătatea
constituie o binecuvântare a cărei valoare este apre¬ciată de puţini
oameni, şi totuşi de ea depinde într-o mare măsură eficienţa
capacităţilor noastre mintale şi fizice. Impulsurile şi pa-siunile
noastre îşi găsesc sediul în trup şi pentru ca talentele noastre să
poată fi folosite cel mai eficient, trupul trebuie păstrat în cele mai
bune condiţii fizice şi sub influenţele spirituale cele mai curate. Orice
slăbeşte puterile fizice slăbeşte şi mintea şi o face mai puţin
capabilă să deosebească între bine şi rău. În acest fel, se diminuează
atât capacitatea de a alege binele, cât şi puterea voinţei de a face ce
ştim că este corect. Folosirea greşită a puterilor fizice
scurtează perioada de timp în care viaţa noastră poate fi folosită
pentru slava lui Dumnezeu şi ne face incapabili să aducem la îndeplinire
lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Prin îngăduinţa de sine
care duce la formarea unor obiceiuri dăunătoare, culcându-ne la ore
târzii şi satisfăcându-ne apetitul în dauna sănătăţii, noi punem bazele
slăbiciunii. Neglijarea exerciţiului fizic şi suprasolicitarea minţii
sau a trupului dezechilibrează sistemul nostru nervos. Cei care îşi
scurtează viaţa prin desconsiderarea legilor naturii şi devin incapabili
pentru slujire sunt vinovaţi de jaf faţă de Dumnezeu. De asemenea, ei
îi jefuiesc şi pe semenii lor. Prin comportamentul lor, posibilitatea de
a-i binecuvânta pe alţii şi însăşi lucrarea pentru care Dumnezeu i-a
trimis în lume sunt micşorate. Aceşti oameni devin incapabili să
îndeplinească până şi lucrarea pe care ar fi putut să o realizeze într-o
perioadă de timp mai scurtă. Dacă prin obiceiurile noastre dăunătoare
lipsim lumea de binele de care ar fi putut să beneficieze, Domnul ne
consideră vinovaţi. Încălcarea legilor sănătăţii este o încălcare a
Legii morale, deoa¬rece Dumnezeu este adevăratul Autor atât al legilor
sănătăţii, cât şi al Legii morale. Legea lui Dumnezeu este scrisă cu
degetul Său pe fiecare nerv, pe fiecare muşchi, pe fiecare însuşire cu
care a fost înzestrat omul. Şi fiecare abuz asupra oricărei părţi a
organismului nostru este o încălcare a acestei Legi. „Nu ştiţi",
spune apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care
locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu
sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe
Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." (1
Corinteni 6,19.20)
BANII De asemenea, Dumnezeu îi
înzestrează pe oameni cu mijloace financiare. El le dă capacitatea de a
se îmbogăţi. El udă pământul cu roua cerului şi cu ploaia înviorătoare.
El dă lumina soarelui care încălzeşte pământul, trezeşte la viaţă
lucrurile naturii şi le face să înflorească şi să aducă roade. Prin
urmare, Dumnezeu cere un beneficiu din bunurile care Îi aparţin.
Banii noştri nu ne-au fost daţi ca să ne putem glorifica şi cinsti pe
noi înşine. Ca administratori credincioşi, noi trebuie să folosim banii
pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu. Unii cred că numai o parte din
bunurile lor este a Domnului. După ce au dedicat o parte pentru scopuri
religioase şi de binefacere, ei consideră că restul le aparţine şi îl
pot folosi după cum voiesc. Dar în această privinţă greşesc. Toate
bunurile pe care le avem sunt ale Domnului şi suntem răspunzători faţă
de El pentru modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuţ, se
va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele
nostru ca pe noi înşine. Banii au o mare valoare, deoarece cu
ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu,
banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetaţi şi
îmbrăcăminte pentru săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimaţi şi un
mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiţi pentru
împlinirea nevoilor vieţii, pentru binecuvântarea altora şi pentru
progresul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroşi decât
nisipul. Bogăţiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci şi un
blestem. În această viaţă, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece
în¬depărtează sentimentele de la comoara cerească. În marea zi a lui
Dumnezeu, mărturia cu privire la talanţii nefolosiţi şi mărturia cu
privire la ocaziile neglijate îl vor condamna pe cel care a avut
bogăţii. Sfintele Scripturi declară: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor!
Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste
voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de
molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă
împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns
comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat
câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi
strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor" (Iacov
5,1-4). Domnul Hristos nu aprobă nicio folosire neglijentă sau
risipi-toare a mijloacelor materiale. Lecţia Sa cu privire la economie,
exprimată în porunca dată ucenicilor: „Strângeţi firimiturile care au
rămas, ca să nu se piardă nimic", este valabilă pentru toţi urmaşii Săi
(Ioan 6,12). Cel care este conştient de faptul că banii lui sunt un
talant primit din partea lui Dumnezeu îi va folosi în mod chibzuit şi va
simţi că este de datoria lui să economisească, pentru ca apoi să le
poată dărui altora. Cu cât cheltuim mai mulţi bani pentru a face
paradă sau pentru satisfacţii egoiste, cu atât putem oferi mai puţin
pentru a-i hrăni pe cei flămânzi sau pentru a-i îmbrăca pe cei săraci.
Fiecare bănuţ folosit fără a fi necesar ne privează de ocazia preţioasă
de a face bine. Aceasta înseamnă a-L lipsi în mod abuziv pe Dumnezeu de
cinstea şi slava care ar trebui să se reverse către El prin înmulţirea
talanţilor Săi.
CEL CU UN SINGUR TALANT Cel care a primit
un singur talant „s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns
acolo banii stăpânului său". (Matei 25,18) Tocmai acela care
primise darul cel mai mic şi-a lăsat talantul nefolosit. Aici este
adresată o avertizare pentru toţi cei care consi¬deră că lipsa unor
talente însemnate îi scuză de îndatorirea de a-I sluji Domnului. Ei spun
că dacă ar putea realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie,
dar pentru că pot sluji doar îndeplinind lucrări mici, ei se consideră
îndreptăţiţi să nu facă nimic. Ei greşesc în această privinţă. Prin
oferirea darurilor, Domnul pune la încercare caracterul slujitorilor
Săi. Omul care a neglijat să-şi folosească talantul a dovedit că este un
rob necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanţi, el i-ar fi îngropat
aşa cum l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greşit în care a
folosit acel singur talant a dovedit că dispreţuia darurile Cerului.
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în
cele mari" (Luca 16,10). Adesea, importanţa lucrurilor mici este
subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o contribuţie
importantă în adevărata disciplină a vieţii. În realitate, în viaţa
creştină nu există niciun lucru neesenţial. Dacă subestimăm importanţa
lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este într-un pericol
total. „Cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi
în cele mari" (Luca 16,10). Prin lipsa de credincioşie, chiar şi în
îndeplinirea celor mai mici îndatoriri, omul Îl jefuieşte pe Creatorul
lui de slujirea care I se cuvine. Această lipsă de credincioşie are
efect asupra lui însuşi. El nu reuşeşte să primească harul, puterea şi
tăria de caracter pe care le-ar fi putut primi printr-o consacrare fără
rezerve faţă de Dumnezeu. Atâta timp cât se află departe de Hristos, el
este expus ispitelor lui Satana şi comite greşeli în lucrarea sa pentru
Domnul. Pentru că nu este călăuzit de principii corecte în îndeplinirea
lucrurilor mici, el dă greş în ascultarea de Dumnezeu în lucrurile mari,
pe care le consideră a fi o lucrare specială. Defectele cultivate în
tratarea aspectelor minore ale vieţii se transmit şi asupra lucrărilor
mai importante. Omul acţionează în virtutea principiilor cu care s-a
obişnuit. Prin repetare, faptele devin obiceiuri, obiceiurile formează
caracterul, iar în funcţie de caracter este hotărât destinul nostru,
atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru cea veşnică. Omul poate
fi educat să aducă la îndeplinire cu credincioşie responsabilităţile
mai importante, numai prin credincioşia în lucrurile mici. Dumnezeu i-a
adus pe Daniel şi pe tovarăşii lui în legătură cu marii oameni ai
Babilonului, pentru ca aceşti demnitari păgâni să poată cunoaşte
îndeaproape principiile adevăratei religii. Daniel trebuia să reprezinte
caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei naţiuni de închinători la
idoli. Cum a fost el pregătit pentru o onoare şi o responsabilitate atât
de mari? Credincioşia în lucrurile mici a fost o trăsătură care i-a
influenţat întreaga viaţă. El l-a onorat pe Dumnezeu în împlinirea celor
mai mici îndatoriri, iar Domnul a colaborat cu el. Dumnezeu le-a dat
lui Daniel şi tovarăşilor lui „ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de
scrieri şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în
toate vedeniile şi în toate visele". Dumnezeu l-a chemat pe
Daniel să mărturisească pentru El în Babilon şi la fel ne cheamă şi pe
noi să fim martorii Săi în lumea de azi. Atât în situaţiile minore, cât
şi în problemele cele mai importante ale vieţii, El doreşte ca noi să le
descoperim oamenilor principiile Împărăţiei Sale. În viaţa Sa pe
pământ, Domnul Hristos i-a învăţat pe oameni să acorde o atenţie
deosebită lucrurilor mici. El a simţit o respon¬sabilitate continuă
pentru marea lucrare de răscumpărare. Când îi învăţa pe oameni şi le
vindeca bolile, toate energiile sufletului Său erau solicitate până la
extrem, totuşi El observa chiar şi lucrurile cele mai simple ale vieţii
şi ale naturii. Învăţăturile Sale cele mai instructive au fost acelea în
care a ilustrat marile adevăruri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, prin
lucrurile simple din natură. El nu a trecut cu vederea nevoile celui mai
umil dintre slujitorii Lui. Urechile Sale auzeau orice strigăt de
ajutor. El a simţit atingerea femeii suferinde în mijlocul aglomeraţiei
din jurul Său. Chiar şi cea mai uşoară atingere a credinţei a primit un
răspuns. Când a înviat-o din morţi pe fiica lui Iair, El le-a amintit
părinţilor ei că trebuie să-i dea să mănânce. Când a ieşit din mormânt,
prin puterea Sa nemărginită, El nu a uitat să împăturească şi să aşeze
cu atenţie, la locul potrivit, fâşiile de pânză în care fusese pus în
mormânt. Oricât de umilă ar fi, orice lucrare făcută pentru
Dumnezeu, cu o deplină consacrare, este la fel de bine primită de El ca
şi cel mai înalt act de slujire. Nicio jertfă adusă din motive sincere
şi cu toată voioşia sufletului nu este mică. Oriunde ne-am afla,
Domnul Hristos ne îndeamnă să aducem la îndeplinire orice îndatorire
care se iveşte. Dacă este o îndatorire legată de viaţa de familie, să o
îndeplinim cu bunăvoinţă şi cu seriozitate pentru a face din căminul
nostru un loc plăcut. Dacă eşti mamă, educă-ţi copiii pentru Domnul
Hristos. Dacă datoria ta este de a sta la bucătărie, fii un bucătar
desăvârşit. Pregăteşte o mâncare sănătoa-să, hrănitoare şi apetisantă.
Când foloseşti cele mai bune ingrediente în prepararea hranei, adu-ţi
aminte că trebuie să păstrezi în mintea ta gândurile cele mai bune. Dacă
te ocupi cu lucratul pământului sau eşti angajat în oricare altă
meserie, străduieşte-te ca îndeplinirea datoriei tale să fie plină de
succes. Lucrează în mod inteligent. Tu Îl reprezinţi pe Domnul Hristos
în toate lucrările tale. Fă totul aşa cum ar fi făcut El, dacă ar fi
fost în locul tău. Oricât de mic ar fi talantul tău, Dumnezeu are
un loc în care doreşte să-l foloseşti. Dacă este folosit cu
înţelepciune, acel singur talant îşi va aduce la îndeplinire misiunea.
Prin credincioşia în îndeplinirea micilor îndatoriri, noi trebuie să
împlinim planul lui Dumnezeu cu privire la dezvoltarea talanţilor, iar
Dumnezeu Îşi va aduce la îndeplinire planul Său de înmulţire a acestora.
Lucrurile mărunte devin cele mai importante mijloace de influenţă în
lucrarea Sa. Trebuie să manifestaţi o credinţă vie, care să se
împletească asemenea unor fire de aur cu îndeplinirea chiar şi a celor
mai mici datorii. În acest fel, munca de zi cu zi va contribui la
creşterea experienţei creştine. Veţi privi fără încetare la Domnul
Iisus. Dra¬gostea faţă de El va conferi o putere vitală fiecărei lucrări
pe care o veţi face. Folosirea corectă a talanţilor noştri va fi ca un
lanţ de aur care ne va lega de lumea cerească. Aceasta este adevărata
sfinţire, deoarece sfinţirea constă în îndeplinirea voioasă a datoriilor
de zi cu zi, într-o ascultare desăvârşită de voia lui Dumnezeu.
TALANŢII
DAŢI ÎNAPOI „După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a
întors şi le-a cerut socoteala" (Matei 25,19). Când le va cere socoteală
slujitorilor Săi, Domnul va cerceta rezultatele obţinute prin folosirea
fiecărui talant. Lucrarea îndeplinită dezvăluie caracterul
lucrătorului. Robii care au primit cinci şi respectiv doi talanţi
i-au înapoiat stăpânului darurile care le fuseseră încredinţate,
împreună cu beneficiul obţinut de pe urma lor. Ei nu şi-au asumat niciun
merit pentru acest fapt. Talanţii pe care i-au avut le fuseseră daţi.
Ei au câştigat alţi talanţi, dar, dacă nu ar fi avut depozitul iniţial,
nu ar fi câştigat nimic. Aceşti robi au considerat că nu au făcut
altceva decât ce erau datori să facă. Capitalul era al stăpânului, iar
profitul era tot al său. Dacă Mântuitorul nu ar fi revărsat asupra lor
dragostea şi harul său, ei ar fi suferit o pierdere veşnică.
Totuşi, când îşi primeşte talanţii, stăpânul îi aprobă pe lucrători şi
îi răsplăteşte, ca şi când meritul le-ar aparţine în totalitate. Faţa sa
este plină de bucurie şi mulţumire. El este deosebit de încântat de
faptul că îşi poate revărsa binecuvântarea asupra lor. El îi răsplăteşte
pentru fiecare serviciu şi pentru fiecare sacrificiu, nu pentru că ar
fi dator faţă de ei, ci pentru că inima sa este plină de dragoste şi
duioşie. „Bine, rob bun şi credincios", spune el, „ai fost
credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în
bucuria stăpânului tău!" (Matei 25,23) Credincioşia, loialitatea
faţă de Dumnezeu şi serviciul făcut din iubire beneficiază de aprobarea
divină. Fiecare impuls inspirat de Duhul Sfânt, spre bunătate şi spre
Dumnezeu, este notat în cărţile cerului, iar, în ziua răsplătirii, aceia
prin care a lucrat El vor fi apreciaţi. „Cel ce nu primise decât un
talant, a venit şi el şi a zis: 'Doam-ne, am ştiut că eşti om aspru,
care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a
fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce
este al tău!'" Aşa îşi scuză oamenii neglijarea darurilor primite
din partea lui Dumnezeu. Ei Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran
sever, care îi pândeşte să-i prindă greşind şi să-i pedepsească. Ei Îl
acuză pe Dumnezeu că le pretinde ceva ce nu le-a dat niciodată şi seceră
de unde nu a semănat. Mulţi Îl acuză pe Dumnezeu în inima lor că
este un stăpân aspru, pentru că le cere să-I slujească şi să-I pună la
dispoziţie bunurile lor. Dar, ce Îi putem aduce noi lui Dumnezeu fără să
fie deja al Său? Împăratul David spunea: „Totul vine de la Tine şi din
mâna Ta primim ce-Ţi aducem" (1 Cronici 29,14). Toate lucrurile sunt ale
lui Dumnezeu, nu numai datorită creaţiei, ci şi prin răscumpărare.
Toate binecuvântările acestei vieţi şi ale vieţii veşnice ne sunt date,
având asupra lor pecetea crucii de pe Golgota. Prin urmare, acuzaţia că
Dumnezeu este un stăpân aspru, care seceră de unde nu a semănat, este
falsă. Stăpânul din parabolă nu a negat acuzaţia slujitorului
nelegiuit, chiar dacă a fost o acuzaţie nedreaptă, ci l-a tratat pe
temeiul convingerilor lui, dovedindu-i că nu are nicio scuză pentru
compor-tamentul lui. Slujitorului îi fuseseră asigurate toate mijloacele
şi căile prin care ar fi putut înmulţi talantul primit, pentru a-i
aduce proprietarului un câştig. „Prin urmare, se cădea", a spus el, „ca
tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat
înapoi cu dobândă ce este al meu!" (Matei 25,27) Tatăl nostru
ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puţin decât ne-a dat capacitatea
să îndeplinim. El nu pune asupra slujitorilor Săi nicio povară pe care
nu sunt în stare să o poarte.
