Deoarece „vameşii şi păcătoşii" se strângeau în jurul Domnului Hristos, rabinii îşi exprimau dezaprobarea, spunând: „... Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei." (Luca 15,2)
   Prin această acuzaţie, ei insinuau că Domnului Hristos Îi plăcea să se afle în compania unor oameni păcătoşi şi josnici şi era insensibil faţă de ticăloşia lor. Rabinii erau dezamăgiţi de Domnul Hristos. Ei se întrebau de ce o Persoană care pretindea că are un caracter atât de nobil nu li Se alătura lor şi nu respecta metodele lor de a învăţa? De ce Se comporta El atât de modest, lucrând în mijlocul tuturor categoriilor sociale? Dacă ar fi fost un profet adevărat, spuneau ei, atunci ar fi fost de acord cu ei şi i-ar fi tratat pe vameşi şi pe păcătoşi cu indiferenţa pe care o meritau. Deşi aceşti stâlpi ai societăţii se aflau într-o continuă controversă cu Domnul Hristos, curăţia vieţii Sale îi umplea de respect şi de teamă şi îi făcea să se simtă condamnaţi. Ei erau foarte supăraţi că Iisus se întâlnea cu oameni care erau socotiţi drojdia societăţii şi îi trata cu o simpatie atât de evidentă. Rabinii nu erau de acord cu metodele Sale. Ei se considerau educaţi, nobili şi extrem de religioşi, dar exemplul lui Hristos le demasca egoismul.
   Fariseii erau supăraţi, de asemenea, pentru că tocmai aceia care arătau doar dispreţ faţă de rabini şi nu erau văzuţi niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos şi ascultau foarte atenţi cuvintele Lui. În prezenţa curăţiei Sale, cărturarii şi fariseii nu simţeau decât condamnare. Aşadar, cum era posibil ca vameşii şi păcătoşii să fie atât de atraşi spre Hristos?
   Ei nu ştiau că explicaţia se afla chiar în cuvintele pe care le rostiseră ei, ca o acuzaţie batjocoritoare: „Acest om îi primeşte pe păcătoşi." Cei care vin la Domnul Iisus simt în prezenţa Sa că şi pentru ei există scăpare din prăpastia păcatului. Fariseii îi tratau doar cu batjocuri şi condamnări, dar Domnul Hristos îi întâmpina ca pe nişte copii ai lui Dumnezeu, într-adevăr, înstrăinaţi de casa părintească, dar nu uitaţi de inima Tatălui. Tocmai starea nenorocită şi păcatul lor îi făcea, cu atât mai mult, obiectul milei şi iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinaţi de El, cu atât mai aprins era dorul Său şi cu atât mai mare era sacrificiul făcut pentru salvarea lor.
   Învăţătorii lui Israel ar fi trebuit să înveţe toate aceste lucruri din sulurile sfinte, despre care pretindeau cu mândrie că le erau încredinţate, ca să păstreze şi să le explice. Nu scrisese oare David - care a făcut un păcat de moarte - „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău..." (Psalmi 119,176). Nu descoperise oare profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, spunând: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!" (Mica 7,18)

OAIA PIERDUTĂ
   De data aceasta, Domnul Hristos nu le-a amintit ascultătorilor Săi cuvintele Sfintelor Scripturi. El a făcut apel la mărturia experienţei lor de viaţă. Pajiştile întinse de la răsăritul râului Iordan ofereau păşuni îmbelşugate pentru turmele de oi, iar prin văile înguste şi pe dealurile împădurite rătăceau multe oi pierdute, care trebuiau căutate şi aduse înapoi la staul, prin grija păstorului. Printre cei adunaţi în jurul Domnului Iisus se aflau atât păstori, cât şi oameni care îşi investiseră banii în turme de oi şi în cirezi de vite şi toţi aceştia puteau înţelege bine ilustraţia Sa. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută, până o găseşte." (Luca 15,4)
   Aceste suflete pe care voi le dispreţuiţi, spune Domnul Iisus, sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ele îi aparţin atât prin creaţie, cât şi prin răscumpărare şi sunt de mare preţ în ochii Săi. Aşa cum păstorul îşi iubeşte oile şi nu se poate odihni, dacă lipseşte chiar şi numai una dintre ele, tot astfel, într-o măsură infinit mai mare, Dumnezeu iubeşte fiecare suflet rătăcit şi înstrăinat. Oamenii pot respinge chemările dragostei Sale, ei pot rătăci departe de El, pot alege un alt stăpân. Totuşi ei sunt ai lui Dumnezeu, iar El doreşte nespus de mult să recâştige ce Îi aparţine. El spune: „Cum îşi cercetează un păstor turma, când este în mijlocul oilor împrăştiate, aşa Îmi voi cerceta Eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de negură." (Ezechiel 34,12)
   În această parabolă, păstorul pleacă în căutarea unei singure oi - tocmai cea mai neînsemnată oaie din turmă. Tot astfel, chiar dacă ar fi existat doar un singur suflet pierdut, Domnul Hristos tot ar fi murit pentru el.
Oaia care s-a rătăcit de turmă este cea mai neajutorată dintre toate creaturile. Ea trebuie căutată de păstor, deoarece singură nu poate găsi calea de întoarcere. Tot aşa este şi cu sufletul care s-a rătăcit departe de Dumnezeu. El este la fel de neajutorat ca oaia pierdută şi, dacă Iubirea divină nu ar fi venit să-l salveze, nu şi-ar fi găsit niciodată drumul înapoi la Dumnezeu.
   Păstorul care descoperă că lipseşte una dintre oile sale nu priveşte nepăsător la turma care este adăpostită în siguranţă, spunând: „Am nouăzeci şi nouă de oi şi mă va costa prea mult necaz ca să merg în căutarea celei rătăcite. Să vină singură înapoi şi eu îi voi deschide poarta şi o voi lăsa să intre." Nu, ci, îndată ce oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare şi durere. El numără oile din nou şi din nou. Când este sigur că s-a pierdut o oaie, nu-şi găseşte somnul. Le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în staul şi pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea este mai întunecată şi mai furtunoasă şi cu cât calea este mai periculoasă, cu atât mai mare este îngrijorarea păstorului şi cu atât mai stăruitoare este căutarea lui. El face orice efort posibil pentru a găsi oaia pierdută.
   Câtă uşurare sufletească simte păstorul când aude în depărtare primul strigăt slab al oii pierdute. Orientându-se după sunet, se caţără pe stâncile cele mai abrupte şi merge chiar până la marginea prăpastiei, riscându-şi propria viaţă. El îşi continuă căutarea, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia lui este gata să moară. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia rătăcită este găsită. După aceea, păstorul nu o ceartă, pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El nu o mână cu biciul. Nici măcar nu încearcă să o îndemne spre staul. Ci, plin de bucurie, ia pe umerii săi creatura care tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia în braţe, strângând-o la pieptul său, pentru ca din căldura inimii lui să-i poată da viaţă. Mulţumit că eforturile lui de a o căuta nu au fost zadarnice, păstorul poartă oaia rătăcită înapoi la staul.
   Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că nu a oferit imaginaţiei noastre tabloul unui păstor trist, care se întoarce la staul fără oaia rătăcită. Parabola nu ne vorbeşte despre nereuşită, ci despre succesul şi bucuria regăsirii. Aici se află garanţia lui Dumnezeu că nici măcar o singură oaie rătăcită a turmei Sale nu este trecută cu vederea, nici măcar una nu este lăsată fără ajutor. Fiecare om care va accepta să fie răscumpărat va fi salvat de Domnul Hristos din prăpastia degradării morale şi din spinii păcatului.
   Suflet disperat, chiar dacă ai comis nelegiuiri, prinde curaj! Nu te îndoi nicio clipă de faptul că Dumnezeu îţi iartă păcatele şi îţi îngăduie să vii în prezenţa Sa. El este Acela care a făcut primul pas. Încă pe când erai răzvrătit împotriva Sa, Dumnezeu a plecat în căutarea ta. Cu inima duioasă şi iubitoare a păstorului, El le-a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă de oi şi a ieşit în pustie ca s-o găsească pe cea care era rătăcită. El cuprinde în braţele iubirii Sale sufletul lovit, rănit şi gata să moară, şi îl duce cu bucurie, în siguranţă, la staul.
   Iudeii îi învăţau pe oameni că înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste faţă de cel păcătos, acesta trebuia să se pocăiască. În concepţia lor, pocăinţa era o lucrare prin care oamenii câştigau favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei să exclame cu uimire şi mânie: „Acest om îi primeşte pe păcătoşi." În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită nimănui să se apropie de El, cu excepţia celor care se pocăiseră. Dar, în parabola oii pierdute, Domnul Hristos ne învaţă că mântuirea nu vine ca rezultat al faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut" (Romani 3,11.12). Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Îşi dezvăluie dragostea Sa, pentru ca noi să ne putem pocăi.
   În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulţumirea păstorului îşi găseşte expresia în cântece melodioase de bucurie. El îşi cheamă prietenii şi vecinii, spunându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută." Tot astfel, când Marele Păstor al turmei găseşte un suflet rătăcit, întregul cer se uneşte cu pământul în cântări de mulţumire şi de bucurie.
„Tot aşa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15,7). Voi, fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă consideraţi nişte preferaţi ai Cerului. Voi vă credeţi în siguranţă în neprihănirea voastră. Prin urmare, să ştiţi că, dacă nu aveţi nevoie de pocăinţă, misiunea Mea nu este pentru voi. Aceşti oameni sărmani, care îşi simt sărăcia şi păcătoşenia, sunt tocmai aceia pe care Eu am venit să-i salvez. Îngerii din cer sunt interesaţi de aceşti oameni pierduţi, pe care voi îi dispreţuiţi. Când unul dintre aceste suflete Mi se alătură, voi reclamaţi şi surâdeţi batjocoritor, dar să ştiţi că îngerii se bucură şi în curţile cerului răsună cântece de biruinţă.
Rabinii aveau o zicală care spunea că atunci când este nimicit cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, în cer este bucurie, dar Domnul Iisus i-a învăţat pe oameni că lucrarea de nimicire este o lucrare străină pentru Dumnezeu. Bucuria şi satisfacţia întregului cer constă în refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletul acelora pe care El i-a creat.
   Când încercă să se întoarcă la Dumnezeu, cel care a rătăcit departe de El, în lumea păcatului, va avea de înfruntat critica şi neîncrederea. Unii se vor întreba cu îndoială dacă pocăinţa lui este adevărată sau vor şopti: „Nu este statornic. Nu cred că va rezista." Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea lui Satana, care este „pârâşul fraţilor". Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet şi să-l îndepărteze tot mai mult de speranţa mântuirii şi de Dumnezeu. Păcătosul care se pocăieşte trebuie să mediteze la bucuria pe care o are Cerul pentru întoarcerea celui pierdut. Să-şi găsească liniştea sufletească în iubirea lui Dumnezeu şi în niciun caz să nu se descurajeze datorită dispreţului şi suspiciunii fariseilor.
   Rabinii au înţeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se vameşilor şi păcătoşilor. Dar ea are şi o semnificaţie mai cuprinză-toare. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei păcătoşi, în mod individual, ci şi întreaga lume apostată şi ruinată de păcat. Această lume este doar un atom în Universul vast asupra căruia domneşte Dumnezeu, totuşi această mică lume căzută în păcat - această oaie pierdută - este mult mai preţioasă în ochii Săi decât sunt cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au înstrăinat niciodată de staul. Domnul Hristos, iubitul Conducător din curţile cereşti, a coborât din poziţia Sa înaltă, a lăsat la o parte slava pe care o avea la Tatăl ca să salveze această lume pierdută. În acest scop, El a părăsit lumile cereşti necăzute ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre" şi „zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Isaia 53,5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său, ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută.