Cine este Aproapele Meu

Printre iudei, întrebarea: „Cine este aproapele meu?" provoca discuţii nesfârşite. Ei nu aveau nicio îndoială cu privire la păgâni şi la samariteni. Aceştia erau străini şi vrăjmaşi. Dar în privinţa celor care aparţineau propriei na ţiuni, în ce consta deosebirea care trebuia făcută între diferitele clase ale societăţii? Pe cine trebuia preotul, rabinul sau bătrânul comunităţii să considere ca fiind aproapele său? Aceştia îşi petreceau viaţa într-un şir neîncetat de ceremonii menite să-i facă să fie curaţi. Ei credeau că prin contactul cu mulţimea ignorantă şi neglijentă, ar fi devenit întinaţi, iar acest fapt ar fi solicitat un efort istovitor de curăţire. Oare trebuiau ei să-i considere pe cei „necuraţi" ca fiind aproapele lor?

   Aceasta era întrebarea la care a răspuns Domnul Hristos în parabola bunului samaritean. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Este fiecare suflet lovit şi rănit de vrăjmaş. Aproapele nostru este orice om care Îi aparţine lui Dumnezeu.

   Parabola bunului samaritean a fost prezentată de Domnul Hristos ca răspuns la o întrebare care I-a fost adresată de un învăţător al Legii. În timp ce Mântuitorul îi învăţa pe oameni, „un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Iisus şi I-a zis: 'Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?'" (Luca 10,25). Fariseii îi su¬geraseră să pună această întrebare cu speranţa că vor reuşi să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos, chiar prin cuvintele Sale, şi au ascultat cu nerăbdare răspunsul Lui. Dar Mântuitorul nu a intrat în nicio controversă. El a cerut răspunsul chiar de la cel care îi pusese întrebarea. „Ce este scris în Lege", l-a întrebat El, „Cum citeşti în ea?" Iudeii încă Îl acuzau pe Domnul Iisus că tratează cu superficialitate Legea dată pe Sinai, dar El a orientat subiectul mântuirii tocmai asupra păzirii poruncilor lui Dumnezeu.

   Învăţătorul Legii a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10,27). „'Bine ai răspuns', i-a zis Iisus, 'fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.'" (Luca 10,28)

   Învăţătorul Legii nu era mulţumit de poziţia şi faptele fariseilor. El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaşte adevăratul lor înţeles. El era interesat de acest subiect în mod sincer şi a întrebat: „Ce să fac?" În răspunsul referitor la cerinţele Legii, acel învăţător a trecut peste toate rânduielile ceremoniale şi rituale. El nu le-a acordat nicio valoare, ci a prezentat cele două mari principii pe care se bazează toată Legea şi Profeţii. Cuvintele de apreciere ale Mântuitorului cu privire la acest răspuns L-au aşezat pe un teren avantajos faţă de rabini. Ei nu Îl puteau acuza pentru faptul că aprobase declaraţia unui învăţător al Legii.

   „Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică" (Luca 10,28), a zis Domnul Hristos. În învăţăturile Sale, El prezentase întotdeauna Legea ca fiind o unitate divină, arătând că este imposibil să păzeşti o poruncă şi să încalci o alta, deoarece toate poruncile sunt străbătute de acelaşi principiu. Destinul omului va fi determinat de ascultarea pe care o acordă întregii Legi.

   Domnul Hristos ştia că, prin propria putere, nimeni nu putea păzi Legea. El dorea să-l conducă pe învăţătorul Legii la o cercetare mai clară şi mai profundă, ca să poată găsi adevărul. Noi putem păzi Legea numai acceptând virtutea şi harul Domnului Hristos. Credinţa în jertfa de ispăşire pentru păcat îl face pe om în stare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

   Învăţătorul Legii ştia că nu păzise nici primele patru porunci, nici pe următoarele şase. Cuvintele cercetătoare ale Domnului Hristos l-au convins de propria vinovăţie, dar, în loc să-şi mărturisească păcatul, el a încercat să-l scuze. În loc să recunoască adevărul, a început să arate cât de dificilă este împlinirea poruncii. În felul acesta, el spera să evite acuzaţia şi să se justifice în ochii oamenilor. Cuvintele Mântuitorului îi arătaseră că întrebarea lui a fost inutilă, deoarece fusese capabil să-şi răspundă singur. Totuşi el a pus o altă întrebare, spunând: „Şi cine este aproapele meu?" (Luca 10,29)

   Din nou, Domnul Hristos a refuzat să Se lase atras în contro-versă. El a răspuns la întrebare, relatând un incident a cărui amin-tire era încă recentă în mintea ascultătorilor. „Un om", a spus El, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort." (Luca 10,30)

   Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă printr-o zonă a pustiului Iudeii. Drumul cobora printr-un defileu sălbatic şi stâncos, care era bântuit de tâlhari şi fusese adesea scena unor acte de violenţă. În acest loc, călătorul a fost atacat, jefuit de toate lucrurile de valoare şi abandonat, pe jumătate mort, la margi¬nea drumului. Pe când se afla în starea aceasta, pe acolo a trecut un preot. Acesta l-a văzut pe omul care zăcea rănit şi zdrobit, tăvălindu-se în propriul sânge, dar l-a abandonat fără a-i acorda niciun ajutor. El „a trecut înainte pe alături". Apoi a apărut un levit. Curios să vadă ce se întâmplase, levitul s-a oprit şi a privit la omul suferind. El era convins de ceea ce ar fi trebuit să facă, dar nu era o îndatorire plăcută. Levitul şi-a dorit să nu fi venit pe drumul acela, ca să nu-l vadă pe omul rănit. El s-a justificat în sinea lui, spunându-şi că situaţia nu-l privea şi, la rândul lui, „a trecut înainte pe alături".

   Dar un samaritean care călătorea pe acelaşi drum l-a văzut pe omul suferind şi a făcut lucrul pe care ceilalţi refuzaseră să îl facă. El a îngrijit rănitul cu blândeţe şi bunătate.

   „Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: 'Ai grijă de el şi, orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere" (Luca 10,33-35). Atât preotul, cât şi levitul pretindeau că sunt evlavioşi, dar samariteanul a dovedit că era cu adevărat convertit. Nici pentru el, lucrarea nu a fost mai plăcută decât ar fi fost pentru preot şi pentru levit, dar, prin atitudinea şi faptele lui, a dovedit că este în armonie cu Dumnezeu.

   Prin această lecţie, Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-o manieră directă şi convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale au fost atât de categorice şi de precise, încât ascultătorii nu au putut spune nimic împotriva Lui. Învăţătorul Legii nu a descoperit în această lecţie niciun motiv de critică. Prejudecăţile lui cu privire la Domnul Hristos au fost îndepărtate. Dar el nu îşi biruise antipatia naţională, suficient de mult încât să-l aprecieze pe samaritean, pronunţându-i numele. Când Domnul Hristos l-a întrebat: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?" El a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el."

   Atunci, Domnul Iisus i-a zis: „Du-te de fă şi tu la fel" (Luca 10,37). Arată aceeaşi bunătate duioasă faţă de cei aflaţi în nevoie. Astfel, vei dovedi că păzeşti întreaga Lege.

   Marea deosebire dintre iudei şi samariteni era legată de convin-gerile religioase cu privire la adevărata închinare. Fariseii nu voiau să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre iudei şi samariteni, încât femeii samaritence i s-a părut ceva ciudat ca Domnul Hristos să-i ceară un pahar cu apă. „Cum Tu, iudeu", I-a zis ea, „ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?" Iar evanghelistul Ioan adaugă: „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii" (Ioan 4,9). Iar când iudeii au fost atât de plini de o ură de moarte faţă de Domnul Hristos, încât au vrut să-L omoare cu pietre chiar în templu, nu au găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a-şi exprima ura faţă de El, decât: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?" (Ioan 8,48). Cu toate acestea, preotul şi levitul au neglijat tocmai lucrarea pe care le-o încredinţase Domnul, lăsându-l pe samariteanul dispreţuit să îngrijească de unul dintre conaţionalii lor.

   Samariteanul a împlinit porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", dovedind în felul acesta că era mai neprihănit decât cei care îl acuzau. Riscându-şi propria viaţă, el l-a tratat pe omul rănit ca pe fratele lui. Acest samaritean Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Mântuitorul nostru a manifestat faţă de noi o iubire pe care nicio iubire omenească nu o va putea egala vreodată. Când eram zdrobiţi, pe moarte, El a avut milă de noi. Domnul nu a trecut pe lângă noi ocolindu-ne şi lăsându-ne să pierim fără ajutor şi fără speranţă. El nu a rămas în căminul Său sfânt şi fericit, unde era iubit de toată oştirea cerească. Domnul a văzut nevoia noastră disperată. El S-a decis să se ocupe de cazul nostru şi S-a identificat cu interesele omenirii. El a murit pentru a-i mântui pe vrăjmaşii Săi. El S-a rugat pentru aceia care L-au ucis. Arătând spre exemplul Său, Domnul Hristos le spune urmaşilor Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii" (Ioan 15,17). „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii." (Ioan 13,34)

   Preotul şi levitul fuseseră la templu pentru a lua parte la servi-ciile de închinare pe care le rânduise Însuşi Dumnezeu. Participa-rea la acele servicii era un privilegiu deosebit de înalt, iar preotul şi levitul s-au simţit atât de onoraţi, încât au considerat că ar fi o înjosire pentru ei să slujească unui suferind necunoscut de pe mar- ginea drumului. În felul acesta, ei au neglijat ocazia specială de a binecuvânta un semen, pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca slujitori ai Săi.

   Mulţi oameni din zilele noastre fac o greşeală asemănătoare. Ei îşi împart îndatoririle în două categorii distincte. O categorie este alcătuită din lucruri mari, care trebuie stabilite prin Legea lui Dumnezeu, iar cealaltă categorie este formată din aşa-zisele lucruri mici, în privinţa cărora porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este neglijată. Acest domeniu al lucrării este lăsat la discreţia capriciului, a înclinaţiei sau a impulsului de moment. Astfel, caracterul se degradează, iar religia lui Hristos este reprezentată greşit.

Există unii care cred că a sluji nevoilor omenirii suferinde ar fi o înjosire a demnităţii lor. Mulţi privesc cu indiferenţă şi dispreţ la cei care şi-au lăsat templul sufletului în ruină. Alţii îi neglijează pe săraci dintr-un motiv diferit. Ei consideră că lucrează pentru cauza lui Hristos, căutând să realizeze ceva de valoare. Ei cred că fac o mare lucrare şi nu se pot opri să observe nevoile celor lipsiţi şi necăjiţi. Promovându-şi presupusa lor mare lucrare, ei pot ajunge chiar să-i asuprească pe săraci. Ei îi pot pune în situaţii grele şi dificile, lipsindu-i de drepturile ce li se cuvin sau neglijând nevoile lor. Cu toate acestea, consideră că faptele lor sunt scuzabile, pentru că, după credinţa lor, ei promovează cauza lui Hristos.

   Mulţi vor permite ca un frate sau un semen să se lupte singur în situaţii neprielnice. Pentru că pretind că sunt creştini, ei pot ajunge să creadă că Îl reprezintă pe Domnul Hristos, în ciuda egoismului lor rece. Deoarece aceia care se declară a fi slujitorii Domnului nu cooperează cu El, dragostea lui Dumnezeu, care ar trebui să se reverse de la ei, este împiedicată într-o mare măsură să ajungă la semenii lor. Şi o mare parte din recunoştinţa plină de laudă şi mulţumire, care ar trebui să vină din inima şi de pe buzele oamenilor, este împiedicată să se reverse înapoi spre Dumnezeu. El este jefuit de slava care se cuvine Numelui Său sfânt. Astfel, Dumnezeu este lipsit de aceia pentru care a murit Domnul Hristos şi pe care doreşte nespus să-i ducă în Împărăţia Sa, ca să locuiască în prezenţa Sa de-a lungul veacurilor nesfârşite.

   Sfinţirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei înseamnă prezenţa Domnului Hristos în viaţă, ca un principiu viu şi lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos dezvăluit în caracter şi exprimat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi separate de niciun domeniu al vieţii practice. Fiecare ramură a experienţei şi a lucrării creştine trebuie să constituie o reprezentare a vieţii Domnului Hristos.

   Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea lui de credinţă, niciun om nu are o dragoste curată faţă de Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă faţă de fratele său. Dar, prin efortul nostru de a-i iubi pe alţii, nu vom putea ajunge niciodată în posesia acestui spirit. Noi avem nevoie de iubirea lui Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos, iubirea izvorăşte spontan. Desăvârşirea caracterului creştin este atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta şi de a-i binecuvânta pe alţii se revarsă continuu din inimă, când strălucirea cerului umple inima şi este descoperită pe chipul nostru.

   Nu este posibil ca inima în care locuieşte Hristos să fie lipsită de iubire. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi, îi vom iubi pe toţi cei pentru care a murit Domnul Hristos. Noi nu putem veni în legătură cu Divinitatea fără a intra în legătură cu omenirea, pentru că, în Acela care stă pe tronul Universului, natura divină şi cea umană sunt unite. Când suntem în legătură cu Domnul Hristos, suntem în legătură şi cu semenii noştri prin verigile de aur ale lanţului iubirii. Atunci, mila şi compătimirea lui Hristos se vor manifesta în viaţa noastră. Noi nu vom aştepta până când oamenii nevoiaşi şi nefericiţi vor fi aduşi la noi. Nu vom avea nevoie să fim determinaţi în vreun fel să ne fie milă de necazurile altora. A sluji nevoilor celui lipsit şi suferind va fi pentru noi ceva tot atât de natural precum a fost pentru Domnul Hristos să facă bine pretutindeni unde mergea.

   Oriunde se iveşte un impuls de iubire şi simpatie şi oriunde inima se deschide pentru a-i binecuvânta şi pentru a-i ajuta pe alţii, acolo se dezvăluie lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. În adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nicio cunoaştere a Legii scrise a lui Dumnezeu, care nu au auzit niciodată de Numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, protejându-i cu riscul propriei vieţi. Faptele lor dovedesc lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a sădit harul lui Hristos în inima celor ce trăiesc în sălbăticie, trezin¬du-le simţăminte de simpatie contrare firii şi educaţiei lor. Lumina „care luminează pe orice om venind în lume" (Ioan 1,9) străluceşte în sufletul lor şi, dacă este urmată, le va călăuzi paşii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Slava cerului se manifestă prin ridicarea celui căzut şi prin mângâierea celui întristat. Oriunde Domnul Hristos locuieşte în inima oamenilor, El va fi dezvăluit în aceeaşi manieră. Religia lui Hristos va aduce binecuvântare oriunde se va manifesta şi oriunde va lucra ea va exista strălucire.

   Dumnezeu nu recunoaşte nicio deosebire bazată pe naţiona-litate, rasă ori clasă socială. El este Creatorul tuturor oamenilor. Prin creaţie, toţi oamenii constituie o singură familie şi toţi sunt egali prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărţire, pentru a deschide larg fiecare încăpere a templului, aşa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă înaintea lui Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă şi de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea eliberează de sub puterea Satanei oamenii sărmani, care au fost amăgiţi de înşelăciunile lui, şi îi aşază sub influenţa tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinţei.

   În Hristos nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toţi au fost apropiaţi prin sângele Său preţios. (Galateni 3,28; Efeseni 2,13)

   Noi trebuie să venim în întâmpinarea necazurilor, dificultăţilor şi grijilor altora. Trebuie să luăm parte la bucuriile şi la grijile tuturor, atât ale celor de sus, cât şi ale celor de jos, atât ale celor bogaţi, cât şi ale celor săraci. „Fără plată aţi primit", spune Domnul Hristos, „fără plată să daţi" (Matei 10,8). Pretutindeni în jurul nostru sunt oameni săraci care trec prin încercări şi au nevoie de simpatie şi ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înţelegere şi sprijin. Sunt orfani pe care urmaşii Domnului au fost îndemnaţi să-i primească la ei ca pe o moştenire din partea lui Dumnezeu. Prea adesea aceştia sunt trecuţi cu vederea şi neglijaţi. Poate că sunt îmbrăcaţi în zdrenţe, lipsiţi de educaţie şi par respingători din toate punctele de vedere, totuşi ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ei au fost cumpăraţi cu un preţ şi sunt la fel de preţioşi în ochii Săi ca şi noi. Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creştinii, ca administratori ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. „Sufletele lor", spune El, „le voi cere din mâna voastră".

   Păcatul este cel mai mare dintre toate relele, iar partea noastră este să avem milă de cel păcătos şi să-l ajutăm. Totuşi nu se poate ajunge la toţi în acelaşi fel. Mulţi îşi ascund foamea sufletului. Aceşti oameni ar fi mult ajutaţi printr-un cuvânt delicat sau printr-un gest de bunătate. Alţii se află în cea mai mare nevoie, dar nu ştiu aceasta. Ei nu sunt conştienţi de teribila lor sărăcie sufletească. Nenumăraţi oameni sunt atât de cufundaţi în păcat, încât şi-au pierdut sensibilitatea faţă de realităţile veşnice, şi-au pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi cu greu îşi dau seama că au un suflet care poate fi mântuit sau pierdut. Ei nu au nici credinţă în Dumnezeu, nici încredere în oameni. La mulţi dintre aceştia se poate ajunge doar prin fapte de bunătate dezinteresată. Mai întâi trebuie să ne îngrijim de nevoile lor fizice. Ei trebuie hrăniţi, spălaţi şi îmbrăcaţi decent. Când vor vedea dovada iubirii voastre neegoiste, va fi mai uşor pentru ei să creadă în dragostea lui Dumnezeu.

Există mulţi care greşesc şi îşi dau seama de ruşinea şi de nesăbuinţa lor. Ei privesc la propriile greşeli, până când ajung aproape disperaţi. Nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Când cineva trebuie să înoate împotriva curentului, acesta îl trage înapoi cu toată puterea. Atunci, trebuie să i se întindă o mână de ajutor, aşa cum Fratele nostru mai mare i-a întins mâna lui Petru care se scufunda. Adresaţi-i cuvinte pline de speranţă, cuvinte care să-i întărească încrederea şi să-i trezească iubirea.

   Fratele tău cu sufletul bolnav are nevoie de tine şi tu însuţi ai nevoie de iubirea lui. El are nevoie de experienţa unuia care a fost la fel de slab, care poate simţi împreună cu el şi îl poate ajuta. Cunoaşterea propriei slăbiciuni ar trebui să ne facă în stare să-l ajutăm pe altul în nevoia lui amară. Nu ar trebui să trecem niciodată pe lângă un suflet suferind fără a căuta să-i oferim mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.

   Părtăşia cu Domnul Hristos, legătura personală cu un Mântuitor viu, este cea care face ca mintea, inima şi sufletul să poată triumfa asupra firii decăzute. Vorbiţi-i celui rătăcit despre braţul atotputernic care îl va susţine, despre mila infinită a Domnului Hristos, care simte împreună cu el. Nu este suficient să creadă că există o Lege şi o putere care nu au nicio milă şi nu aud niciodată strigătul după ajutor. El are nevoie să se prindă de o mână caldă, să se încreadă într-o inimă plină de duioşie. Menţineţi-i atenţia îndreptată spre prezenţa divină, care este alături de el în permanenţă şi priveşte neîncetat asupra lui cu o dragoste plină de milă. Îndemnaţi-l să se gândească la inima Tatălui, care este îndurerată de păcat, la mâna Sa care continuă să fie întinsă spre el, la glasul Său care spune: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine." (Isaia 27,5)