Promovare Gratuita - Top123

Isus Revine !

Sâmbătă, 2017-11-25, 5:00 AM

Bine ati venit Oaspete | RSS | Principala | Talantii | Inregistrare | Login

Talantii

Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor despre a doua Sa venire pe pământ. El a precizat anumite semne care urmau să arate când se va apropia venirea Sa, şi i-a îndemnat să vegheze şi să fie pregătiţi. Din nou, Domnul le-a adresat avertizarea: „Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului" (Matei 25,13). Apoi, le-a arătat ce înseamnă a veghea în vederea venirii Sale. Timpul de veghere nu trebuie petrecut într-o aşteptare pasivă, ci într-o activitatea sârguincioasă. Aceasta a fost învăţătura pe care a prezentat-o Domnul Hristos în parabola talanţilor.

   „... Împărăţia cerurilor", le-a spus El, „se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat." (Matei 25,14.15)

   Omul care urma să călătorească într-o altă ţară Îl reprezintă pe Domnul Hristos care, la data când rostea parabola talanţilor, urma să părăsească acest pământ, în curând, şi să plece în cer. „Robii" din parabolă îi reprezintă pe urmaşii lui Hristos. Noi nu suntem ai noştri. Am fost „cumpăraţi cu un preţ" (1 Corinteni 6,20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur..., ci cu sângele scump al lui Hristos" (1 Petru 1,18.19) „... pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Corinteni 5,15).

Toţi oamenii au fost cumpăraţi cu acest preţ infinit. Prin faptul că a revărsat toată comoara cerului în lumea aceasta, dăruin¬du-ne în Domnul Hristos tot cerul, Dumnezeu a cumpărat voinţa, sentimentele, mintea şi sufletul tuturor fiinţelor omeneşti. Indife-rent dacă sunt credincioşi sau necredincioşi, toţi oamenii sunt proprietatea Domnului. Toţi sunt chemaţi să-I slujească şi, în marea zi a judecăţii, tuturor li se va cere să dea socoteală pentru modul în care au îndeplinit această cerinţă.

   Dar cerinţele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de toţi oamenii. Cei care declară că au acceptat să-I slujească Domnului Hristos sunt reprezentaţi în parabolă prin robii Săi.

Urmaşii Domnului Hristos au fost răscumpăraţi pentru a-I sluji. Domnul nostru ne învaţă că adevăratul scop al vieţii este slujirea. El Însuşi a fost un slujitor şi tuturor urmaşilor Săi le cere să respecte legea slujirii - a slujirii faţă de Dumnezeu şi a slujirii faţă de semeni. În parabola aceasta, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor o concepţie de viaţă mai înaltă decât au cunoscut ei vreodată. Printr-o viaţă trăită în slujba altora, omul este adus în legătură directă cu Domnul Hristos. Legea slujirii devine elementul de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

   Hristos le încredinţează slujitorilor „avuţia Sa" - ceva care trebuie folosit pentru El. Domnul Hristos îi dă „fiecărui om o lucrare de fă¬cut". Fiecare îşi are locul în planul veşnic al Cerului. După cum este sigur că în locaşurile cereşti a fost pregătit un loc pentru noi, tot atât de sigur este faptul că pe pământ ne-a fost desemnat un loc special, în care trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu.

DARURILE DUHULUI SFÂNT
    Talanţii cu care a înzestrat Domnul Hristos biserica Sa reprezintă în mod deosebit darurile şi binecuvântările date de Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Corinteni 12,8-11). Nu toţi oamenii primesc aceleaşi daruri, dar fiecărui slujitor al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt.
   Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei şi le-a zis: 'Luaţi Duh Sfânt!'" (Ioan 20,22). De asemenea, El le-a spus: „Iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu" (Luca 24,49). Totuşi, până după înălţarea Domnului Hristos la cer, darul Duhului Sfânt nu a fost primit în plinătatea Lui. Revărsarea Duhului Sfânt nu a fost primită, până când ucenicii nu s-au consacrat pe deplin lucrării Sale, cu credinţă şi rugăciune. După aceea, urmaşilor lui Hristos li s-au încredinţat bunurile cerului într-o manieră specială. ,,S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor" (Efeseni 4,8). „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (Efeseni 4,7). „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia, în parte, cum voieşte" (1 Corinteni 12,11). În Hristos, darurile sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde de primirea Duhul lui Dumnezeu.

ALŢI TALANŢI
   Talanţii din parabolă nu reprezintă doar darurile speciale ale Duhului Sfânt. Ei reprezintă toate aptitudinile şi talentele omului, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite, naturale sau spirituale. Toate trebuie folosite în slujba lui Hristos. Când devenim ucenici ai Săi, noi ne consacrăm în întregime Domnului Hristos, cu tot ce suntem şi cu tot ce avem. Iar El ne înapoiază aceste daruri, curăţite şi înnobilate, spre a fi folosite pentru slava Sa şi pentru binecuvântarea semenilor noştri.
   Dumnezeu i-a dat fiecărui om „după puterile lui". Talanţii nu sunt împărţiţi în mod arbitrar. Cel care are capacitatea de a folosi cinci talanţi primeşte cinci. Cel care poate dezvolta doar doi primeşte doi. Cel care poate folosi cu înţelepciune numai un singur talant primeşte unul. Nimeni nu trebuie să se plângă de faptul că nu a primit mai multe daruri, deoarece Acela care a împărţit aceste daruri este la fel de onorat prin dezvoltarea talanţilor fiecăruia, indiferent dacă sunt mari sau mici. Cel căruia i-au fost încredinţaţi cinci talanţi trebuie să înapoieze rezultatul obţinut prin dezvoltarea a cinci talanţi. Cel care are doar un talant, trebuie să înapoieze rezultatul obţinut prin dezvoltarea unuia singur. Dumnezeu aşteaptă rezultatele, „având în vedere ce are cineva, nu ce n-are". (2 Corinteni 8,12)
   În parabolă, „cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei." (Matei 25,16.17)
Oricât de puţini ar fi, talanţii trebuie folosiţi. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult nu este: Cât de mult am primit?, ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră principală faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri este aceea de a ne dezvolta toate capacităţile. Cine nu creşte zilnic, din punct de vedere al aptitudinilor şi al capacităţii de a fi folositor, nu îndeplineşte scopul vieţii sale. Prin mărturisirea credinţei în Domnul Hristos, noi ne angajăm să atingem cele mai înalte niveluri de dezvoltare posibile nouă, ca să putem face cât mai mult bine în limitele capacităţii noastre.
   Dumnezeu îi va accepta numai pe aceia care sunt hotărâţi să atingă ţinte înalte. El îi încredinţează fiecărei fiinţe omeneşti responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine. Tuturor oamenilor li se cere desăvârşirea morală. Nu ar trebui să micşorăm niciodată standardul neprihănirii, adaptându-l la tendinţele noastre spre rău, cultivate sau moştenite. Trebuie să înţelegem că nedesăvârşirea caracterului este un păcat. Toate trăsăturile sfinte ale caracterului se află în Dumnezeu, ca un tot armonios şi desăvârşit, şi fiecare om, care Îl primeşte pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, are privilegiul de a se afla în posesia acestor trăsături de caracter.
Domnul cere de la fiecare creştin o creştere a eficienţei şi o dezvoltare a capacităţilor în toate domeniile. Hristos ne-a răsplătit chiar prin sângele şi suferinţa Sa, pentru a-Şi asigura slujirea noastră de bunăvoie. El a venit în lumea noastră, ca să ne ofere un exemplu cu privire la modul în care trebuie să lucrăm şi cu privire la spiritul pe care trebuie să-l manifestăm în lucrarea noastră. Domnul doreşte ca noi să cercetăm cele mai bune căi în vederea progresului lucrării Sale şi a slavei Numelui Său în lume, încununând slujirea noastră cu onoarea, devotamentul şi dragostea cea mai mare dedicate Tatălui, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." (Ioan 3,16)
   Totuşi Domnul Hristos nu ne-a asigurat că atingerea desăvârşirii caracterului este o lucrare uşoară. Un caracter nobil şi armonios nu se moşteneşte. Şi el nu se obţine din întâmplare. Un caracter nobil se formează în urma eforturilor personale şi prin meritele şi harul Domnului Hristos. Dumnezeu ne dă talente, capacităţi intelectuale, iar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează prin lupte aspre şi dureroase cu eul. Împotriva înclinaţiilor ereditare rele trebuie dusă bătălie după bătălie. Va trebui să ne cercetăm cu atenţie, în mod critic, şi să nu permitem niciunei trăsături de caracter nefavorabile să rămână necorectată.
   Nimeni să nu spună: „Eu nu îmi pot corecta defectele de caracter." Dacă ajungeţi la această decizie, cu siguranţă nu veţi reuşi să obţineţi viaţa veşnică. Imposibilitatea este legată de voinţa voastră. Dacă nu vreţi, nu puteţi birui. Adevărata dificultate izvorăşte din degradarea inimii voastre nesfinţite şi din lipsa dispoziţiei de a vă supune conducerii lui Dumnezeu.
   Mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu capacitatea de a îndeplini o lucrare excelentă realizează foarte puţin, pentru că încearcă puţin. Mii de oameni trec prin viaţă ca şi când nu ar avea niciun scop clar pentru care să trăiască, niciun standard de atins. Asemenea oameni vor primi o răsplată corespunzătoare lucrării lor.
Aduceţi-vă aminte că nu veţi atinge niciodată o ţintă mai înaltă decât aceea pe care v-aţi propus-o. Aşadar, puneţi-vă ţinte înalte şi pas cu pas, chiar printr-un efort chinuitor, prin sacrificiu şi renunţare la sine, urcaţi până la capăt pe scara progresului. Nu lăsaţi să vă împiedice nimic. Nicio fiinţă omenească nu este prinsă în mreaja circumstanţelor vieţii atât de puternic, încât să fie obligată să rămână într-o stare de neajutorare şi nesiguranţă. Situaţiile potrivnice ar trebui să creeze o hotărâre fermă de a le învinge. Doborârea unei bariere ne va da o abilitate şi un curaj mai mare pentru a continua. Mergeţi înainte cu hotărâre şi în direcţia corectă, iar circumstanţele vor fi nişte ajutoare, nu nişte piedici în calea voastră.
   Pentru slava Domnului, ambiţionaţi-vă să cultivaţi fiecare trăsătură frumoasă a caracterului. Trebuie să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru. Puteţi face aceasta, deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în ciuda faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele noastre sunt mulţi ca Enoh.
Rezistaţi asemenea lui Daniel, acel credincios om de stat, pe care nicio ispită nu l-a putut corupe. Nu-L dezamăgiţi pe Acela care v-a iubit atât de mult, încât Şi-a dat propria viaţă pentru iertarea păcatelor voastre. El spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15,5). Aduceţi-vă aminte de aceasta. Dacă aţi făcut greşeli, dar le recunoaşteţi şi le consideraţi ca fiind nişte semnale de avertizare, cu siguranţă obţineţi şi o biruinţă. În felul acesta, voi transformaţi înfrângerea în biruinţă, dezamăgindu-l pe vrăjmaş şi onorându-L pe Răscumpărătorul vostru.
   Un caracter format în conformitate cu modelul divin este singura comoară pe care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare. Cei care sunt conduşi de învăţăturile Domnului Hristos în lumea aceasta vor lua cu ei în locaşurile cereşti fiecare reuşită spirituală. Iar în ceruri vom continua să ne dezvoltăm neîncetat. Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în viaţa aceasta.
Fiinţele cereşti vor conlucra cu oamenii ce caută cu o credinţă hotărâtă să atingă acea desăvârşire a caracterului, care se va exterioriza apoi prin fapte desăvârşite. Fiecărei persoane angajate în această lucrare, Domnul Hristos îi spune: Eu sunt la dreapta ta ca să te ajut.
   Când cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului devine atotputernică. Tot ce trebuie făcut ca urmare a poruncii Sale, poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui Dumnezeu transmit şi puterea necesară pentru împlinirea lor.

CAPACITĂŢILE INTELECTUALE
   Dumnezeu ne cere să ne educăm capacităţile intelectuale. Aceas¬tă poruncă ne obligă să ne dezvoltăm mintea până la deplina ei capacitate, aşa încât să-L putem cunoaşte şi să-L putem iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea minţii.
   Dacă intelectul este aşezat sub controlul Duhului Sfânt, cu cât este mai bine cultivat, cu atât poate fi folosit mai eficient în slujba lui Dumnezeu. O persoană lipsită de educaţie şcolară, care doreşte cu ardoare să-i binecuvânteze pe alţii, poate fi folosită de Domnul în slujba Sa, aşa cum este. Dar aceia care, având acelaşi spirit de consacrare, au beneficiat de o educaţie cuprinzătoare, pot face o lucrare mult mai mare pentru Hristos. Ei se află într-o situaţie avantajoasă.
   Tinerii care au nevoie de o educaţie intelectuală să înceapă să înveţe cu hotărârea de a o dobândi. Nu aşteptaţi o ocazie favorabilă, creaţi-o voi înşivă. Folosiţi orice prilej care se iveşte. Fiţi economi. Nu vă cheltuiţi banii pentru satisfacerea poftelor sau în căutarea plăcerilor. Fiţi hotărâţi să deveniţi aşa de folositori şi de eficienţi cum vă cere Dumnezeu să fiţi. Fiţi conştiincioşi şi serioşi în orice lucrare pe care o întreprindeţi. Căutaţi să folosiţi orice avantaj care se află la îndemâna voastră pentru dezvoltarea intelectului. Studiul cărţilor trebuie combinat cu o muncă folositoare. Printr-o străduinţă conştiincioasă, prin veghere şi rugăciune, puteţi să obţineţi acea înţelepciune care vine de sus. Aceasta vă va conferi o educaţie cuprin-zătoare şi echilibrată. Dacă veţi proceda astfel, vă veţi putea forma un caracter nobil şi veţi putea avea o influenţă intelectuală asupra altora, devenind capabili să-i conduceţi pe calea dreptăţii şi a sfinţirii.
    Dacă am fi fost conştienţi de privilegiile şi ocaziile favorabile pe care le-am avut, am fi putut realiza cu mult mai mult în lucrarea de autoeducaţie. Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât educaţia pe care o pot oferi colegiile. Deşi studiul ştiinţelor nu trebuie neglijat, există o instruire mai înaltă, care poate fi obţinută printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Fiecare cercetător să-şi ia Biblia şi să intre în comuniune cu Marele Învăţător. Mintea trebuie educată şi disciplinată, astfel încât să se confrunte cu problemele dificile în cercetarea adevărului divin.
   Cei care sunt flămânzi după cunoaştere, cu scopul de a fi capabili să-i binecuvânteze pe semenii lor, vor primi ei înşişi o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Prin studiul Cuvântului Său, facultăţile lor intelectuale vor fi stimulate la o activitate serioasă. Capacităţile lor se vor extinde şi se vor dezvolta, iar mintea lor va deveni puternică şi eficientă.
   Toţi cei care doresc să fie lucrători pentru Dumnezeu trebuie să practice disciplina de sine. Aceasta va realiza mai mult decât elocvenţa sau decât talentele cele mai strălucite. O minte obişnuită, bine disciplinată, va îndeplini o lucrare mai mare şi mai înaltă decât mintea care a beneficiat de cea mai înaltă educaţie şcolară şi decât talentele cele mai mari, dar lipsite de stăpânirea de sine.

VORBIREA
   Puterea vorbirii este un talent care ar trebui cultivat cu atenţie şi seriozitate. Niciunul dintre darurile pe care le primim de la Dumnezeu nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare ca darul vorbirii. Cu vocea îi îndemnăm şi îi convingem pe oameni, cu ea ne rugăm şi Îl lăudăm pe Dumnezeu şi cu ea le vorbim altora despre iubirea Mântuitorului. Prin urmare, cât de important este ca vocea să fie instruită, în aşa fel încât să fie cât se poate de eficientă în facerea binelui.
   Cultivarea şi folosirea corespunzătoare a talentului vorbirii sunt importante în fiecare domeniu al activităţii creştine. Vorbirea este prezentă în viaţa căminului şi în toate relaţiile noastre unii cu alţii. Trebuie să ne obişnuim să vorbim pe un ton plăcut, să folosim un limbaj corect şi curat şi să rostim cuvinte amabile şi binevoitoare. Cuvintele plăcute şi amabile sunt ca roua şi ca o ploaie înviorătoare pentru suflet. Sfânta Scriptură spune despre Domnul Hristos că harul era turnat pe buzele Sale ca să poată şti cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare" (Psalmi 45,2; Isaia 50,4). Domnul ne cere ca „vorbirea noastră să fie întotdeauna cu har" (Coloseni 4,6), „ca să dea har celor ce-l aud". (Efeseni 4,29)
   Când încercăm să-i corectăm pe alţii, trebuie să fim atenţi la cuvintele pe care le rostim. Ele vor fi o mireasmă de viaţă spre viaţă sau o miasmă de moarte spre moarte. În mustrările sau în sfaturile adresate, mulţi îşi permit să pronunţe cuvinte severe şi tăioase, care nu sunt potrivite pentru a vindeca un suflet rănit. Astfel de expresii neînţelepte sunt iritante şi adesea cei greşiţi sunt instigaţi la răzvrătire. Toţi cei care susţin principiile adevărului au nevoie de untdelemnul iubirii cereşti. Indiferent de circumstanţe, mustrarea trebuie să fie adresată cu iubire. În felul acesta, cuvintele noastre vor produce o schimbare şi nu iritare. Domnul Hristos ne va asigura puterea necesară prin Duhul Său Sfânt. Aceasta este lucrarea Sa.
   Nu rostiţi niciun cuvânt în mod imprudent. Nicio expresie răutăcioasă, nicio conversaţie frivolă, nicio aluzie necurată şi niciun protest iritabil nu trebuie să iasă de pe buzele unuia care este urmaş al Domnului Hristos. Fiind inspirat de Duhul Sfânt, apostolul Pavel scria: „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură" (Efeseni 4,29). Expresia „un cuvânt stricat" nu se referă doar la cuvintele imorale. Ea înseamnă orice expresie contrară principiilor sfinte ale unei religii curate. Ea include aluziile imorale şi insinuările rele subtile. Dacă nu vor fi reprimate imediat, asemenea expresii vor conduce la păcate mari.
   Fiecare familie şi fiecare creştin are datoria de a bara calea oricărui limbaj imoral. Când ne aflăm în tovărăşia unora care îşi permit să folosească un vocabular necuviincios, este datoria noastră să schim¬băm subiectul conversaţiei, dacă este posibil. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie să rostim câteva cuvinte liniştite sau să deschidem un subiect care va îndrepta conversaţia într-o direcţie folositoare.
   Lucrarea părinţilor este aceea de a-i învăţa pe copiii lor să-şi formeze obiceiuri corecte în vorbire. Viaţa din cămin este cea mai bună şcoală pentru cultivarea limbajului. Copiii ar trebui educaţi, încă din primii ani de viaţă, să vorbească respectuos şi iubitor cu părinţii lor şi unii cu alţii. Ei trebuie învăţaţi că de pe buzele lor trebuie să iasă numai cuvinte amabile, adevărate şi curate. Zi de zi, părinţii trebuie să fie, ei înşişi, nişte elevi în şcoala Domnului Hristos. Apoi, prin învăţătură şi prin exemplu, ei îşi pot învăţa copiii să folosească „o vorbire sănătoasă şi fără cusur..., ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi" (Tit 2,8). Aceasta este una dintre cele mai mari şi mai importante dintre toate răspunderile lor.
   Ar trebui să vorbim mult mai mult despre capitolele valoroase ale experienţei noastre. Să vorbim despre harul şi bunătatea iu¬bitoare ale lui Dumnezeu, despre iubirea profundă şi inegalabilă a Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui să fie de laudă şi de mulţumire. Dacă mintea şi inima sunt pline de dragoste faţă de Dumnezeu, ea se va manifesta şi în conversaţia noastră. Nu va fi o lucrare dificilă să le împărtăşim altora experienţele care au loc în viaţa noastră spirituală. Gândurile înalte, aspiraţiile nobile, înţelegerea clară a adevărului, scopurile neegoiste, dorinţa de evlavie şi sfinţire vor avea ca roade cuvinte care dezvăluie ce fel de comoară se află în inimă.

INFLUENŢA
   Viaţa Domnului Hristos a fost o influenţă nemărginită, mereu crescândă, care Îl lega de Dumnezeu şi de întreaga familie ome¬nească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a înzestrat omul cu o influenţă care îl face să-i fi imposibil să trăiască pentru sine. Fiecare dintre noi este în legătură cu semenii lui, ca o parte a unui mare întreg care Îi aparţine lui Dumnezeu, şi cu toţii avem obligaţii reciproce. Niciun om nu poate trăi independent de semenii lui, deoarece bunăstarea fiecăruia îi afectează pe ceilalţi. Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să se simtă important pentru bunăstarea altora şi să caute să contribuie la fericirea lor.
Fiecare suflet este înconjurat de o influenţă proprie - o atmosferă care poate fi plină de putere dătătoare de viaţă, de curaj, de speranţă şi de parfumul plăcut al iubirii. Sau poate fi apăsătoare şi rece, plină de întunericul nemulţumirii şi al egoismului, sau otrăvitoare, datorită poluării mortale a păcatului cultivat. Prin atmosfera care ne înconjoară, fiecare persoană cu care venim în contact este afectată, indiferent dacă este sau nu conştientă de acest fapt.
   Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera. Cuvintele şi faptele noastre, îmbrăcămintea şi comportamentul, chiar şi expresia feţei noastre au o anumită influenţă. De impresia pe care o facem depind rezultate bune sau rele, pe care niciun om nu le poate evalua. Fiecare impuls transmis în felul acesta este o sămânţă semănată, care îşi va aduce recolta. Este o verigă în lanţul lung al evenimentelor omeneşti şi nu ştim în ce direcţie ajunge în cele din urmă. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe alţii în dezvoltarea principiilor bune, noi le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeaşi influenţă asupra altora, iar aceştia, mai departe, asupra altora. Astfel, prin influenţa noastră, de care nu ne dăm seama, pot fi binecuvântaţi mii de oameni.
   Dacă aruncaţi o pietricică într-un lac, se va forma o undă şi apoi o alta, şi o alta, iar pe măsură ce numărul lor creşte, cercul se lărgeşte, ajungând chiar până la ţărm. Tot aşa este şi cu influenţa noastră. Dincolo de cunoaşterea sau de controlul nostru, ea se răsfrânge asupra altora, aducându-le fie binecuvântare, fie blestem.
Caracterul este o putere. Mărturia tăcută a unei vieţi credincioase, altruiste şi evlavioase are o influenţă aproape irezistibilă.
   Numai harul lui Dumnezeu ne face capabili să folosim corect talantul influenţei. În noi înşine nu există nicio capacitate prin care putem exercita asupra altora o influenţă spre bine. Dacă ne dăm seama de starea noastră neajutorată şi de nevoia noastră după puterea divină, nu ne vom încrede în noi înşine. Nu ştim care vor fi rezultatele unei zile, ale unei ore sau ale unei clipe şi nu ar trebui să începem niciodată o zi fără a ne încredinţa căile în mâna Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt rânduiţi să vegheze asupra noastră şi dacă ne aşezăm sub paza lor, ori de câte ori vom fi în pericol, ei se vor afla la dreapta noastră. Când, fără să ne dăm seama, vom fi în pericolul de a exercita o influenţă greşită, îngerii vor fi alături de noi, îndemnându-ne pe o cale mai bună, alegând cuvintele pe care trebuie să le rostim şi influenţând faptele noastre. În acest fel, influenţa noastră poate fi tăcută şi neintenţionată, dar plină de putere pentru a-i atrage pe alţii spre Domnul Hristos şi spre ceruri.

TIMPUL
   Timpul nostru Îi aparţine lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa, iar noi avem obligaţia solemnă de a o folosi spre slava Lui. Dumnezeu nu va cere o socoteală mai strictă cu privire la niciun talant pe care ni l-a încredinţat decât cu privire la timpul nostru.
   Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat fiecare clipă ca fiind preţioasă şi aşa ar trebui să o considerăm şi noi. Viaţa este prea scurtă pentru a fi risipită fără rost. Nu avem decât câteva zile de probă în care trebuie să ne pregătim pentru veşnicie. Nu avem niciun timp de pierdut, niciun timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste, niciun timp pentru a ne îngădui să păcătuim. Acum este timpul când trebuie să ne pregătim pentru judecata de cercetare.
   Familia omenească abia a început să trăiască şi deja a survenit moartea, şi dacă lumea nu va obţine o cunoaştere adevărată cu privire la viaţa veşnică, eforturile ei neîncetate vor sfârşi fără să lase nimic în urmă. Omul care preţuieşte timpul ca fiind ziua lui de muncă se va pregăti pentru un cămin şi pentru o viaţă veşnică. Pentru un asemenea om este bine că s-a născut.
   Suntem avertizaţi să răscumpărăm timpul. Dar timpul risipit nu mai poate fi recuperat niciodată. Nu putem aduce înapoi nici măcar o singură clipă. Unica modalitate prin care putem să ne răscumpărăm timpul este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas, conlucrând cu Dumnezeu în marele Său Plan de Mântuire.
   Cel care procedează astfel va experimenta o transformare a ca¬racterului. El va deveni un fiu al lui Dumnezeu, un membru al familiei împărăteşti, un copil al Împăratului ceresc. El va fi pregătit pentru tovărăşia îngerilor.
   Viaţa este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri trecă¬toa¬re şi pământeşti, de rutina îngrijorărilor şi a temerilor pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparaţie cu lucrurile de interes veşnic. Totuşi Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim în mijlocul ocupaţiilor trecătoare ale vieţii. Sârguinţa în această lucrare este o parte a adevăratei religii, tot atât de mult precum este închinarea. Biblia nu încurajează în niciun fel lenea. Lenea este cel mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare bărbat şi fiecare femeie, care sunt cu adevărat convertiţi, vor fi nişte lucrători harnici.
   Succesul nostru în dobândirea cunoaşterii şi a culturii intelectu¬ale depinde de folosirea corectă a timpului. Dezvoltarea minţii nu tre¬buie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă sau de îm-prejurările nefavorabile. Preţuiţi fiecare clipă ca pe o comoară. Câteva clipe aici, câteva clipe acolo, care pot fi risipite în conversaţii lipsite de sens, orele de dimineaţă care sunt irosite atât de adesea rămânând în pat, timpul petrecut în călătorie cu tramvaiul sau cu trenul sau aşteptând în staţii, momentele de aşteptare înainte de servirea mesei, timpul petrecut în aşteptarea celor care întârzie la o întâlnire - dacă toate aceste fragmente de timp ar fi folosite studiind, citind o carte păstrată la îndemână sau meditând asupra unui subiect, cât de mult s-ar putea realiza. Un scop bine determinat, o perseverenţă stăruitoare şi o economisire atentă a timpului îi vor face pe oameni în stare să acumuleze cunoştinţe şi să dobândească o disciplină intelectuală, care îi vor califica pentru a ocupa aproape orice poziţie influentă şi folositoare.
   Fiecare creştin are datoria de a deprinde obiceiul ordinii, al conştiinciozităţii şi al promptitudinii. Nu există nicio scuză pentru o lucrare superficială şi insuficientă, indiferent de domeniul în care este făcută. Când o persoană este întotdeauna la lucru şi lucrarea nu este niciodată realizată, aceasta se datorează faptului că nu-şi pune mintea şi inima la contribuţie. Cel care este încet la lucru şi munceşte fără spor trebuie să înţeleagă că acestea sunt nişte greşeli care trebuie corectate. El trebuie să-şi folosească mintea, plănuind cum să-şi administreze timpul în aşa fel încât să obţină rezultatele cele mai bune. Cu tact şi aplicând o metodă corespunzătoare, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât alţii în zece ore. Unii dintre cei care desfăşoară munci gospodăreşti lucrează fără încetare, nu pentru că au foarte multe de făcut, ci pentru că nu îşi planifică activitatea în aşa fel încât să fie eficienţi. Prin maniera lor înceată de a lucra, ei muncesc mult pentru lucrări care ar trebui să le ia foarte puţin timp. Dar toţi cei care îşi vor exercita voinţa în această privinţă vor putea birui obiceiul de a munci dezorganizat şi ineficient. Ei trebuie să aibă o ţintă precisă în lucrarea pe care o întreprind. Să decidă cât timp este necesar pentru o anumită sarcină şi apoi să depună toate eforturile ca să o îndeplinească în timpul stabilit. Exercitarea puterii voinţei va face ca mâinile să se mişte cu abilitate.
   Prin lipsa hotărârii de a exercita o disciplină de sine şi de a se schimba, oamenii pot ajunge să deprindă un mod greşit în felul lor de a lucra, dar prin cultivarea capacităţilor lor, pot dobândi abilitatea de a îndeplini servicii de cea mai bună calitate. Dacă vor proceda astfel, vor constata că este nevoie de ei pretutindeni şi în permanenţă. Ei vor fi apreciaţi pentru valoarea lor.
   Încă din primii ani ai copilăriei Sale, viaţa Domnului Hristos a fost plină de o activitate intensă. El nu a trăit pentru Sine. Deşi a fost Fiul Dumnezeului nemărginit, El a lucrat în atelierul de tâmplărie alături de tatăl Său, Iosif. Meseria lui era importantă. El a venit în lume pentru a forma caractere şi, ca urmare, toate lucrările Sale au fost desăvârşite. Domnul Hristos Şi-a îndeplinit toate activităţile obişnuite cu aceeaşi desăvârşire cu care a lucrat în caracterele pe care le-a transformat prin puterea Sa divină. El este exemplul nostru.
   Părinţii nu pot comite un păcat mai mare decât acela de a-i lăsa pe copiii lor fără nicio ocupaţie. În scurt timp, copiii vor învăţa să le placă să fie leneşi şi când vor creşte, vor ajunge nişte oameni nefolositori şi lipsiţi de iniţiativă. Când vor deveni suficient de mari pentru a-şi câştiga singuri existenţa şi îşi vor găsi un loc de muncă, ei vor lucra fără tragere de inimă şi ineficient, totuşi se vor aştepta să fie plătiţi ca şi când ar fi fost conştiincioşi. Există o deosebire colosală între această categorie de lucrători şi aceia care înţeleg că trebuie să fie nişte administratori buni şi credincioşi ai talanţilor lor.
   Dacă o persoană este neglijentă şi nepăsătoare în activităţile profesionale obişnuite, acest obicei se va manifesta şi în viaţa religioasă şi o va face incapabilă să îndeplinească o lucrare eficientă pentru Dumnezeu. Mulţi oameni care, printr-o muncă sârguin-cioasă, ar fi putut fi o binecuvântare pentru lume, au ajuns la ruină din cauza indolenţei. Lipsa de ocupaţie şi absenţa unui scop precis în viaţă deschid uşa pentru o mie de ispite. Tovărăşiile rele şi obiceiurile vicioase degradează mintea şi sufletul, iar rezultatul este ruina, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru viaţa veşnică.
   Oricare ar fi domeniul în care ne desfăşurăm activitatea, Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă astfel: „În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi-I Domnului." „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!" „Ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos." (Romani 12,11; Eclesiastul 9,10; Coloseni 3,24)

SĂNĂTATEA
   Sănătatea constituie o binecuvântare a cărei valoare este apre¬ciată de puţini oameni, şi totuşi de ea depinde într-o mare măsură eficienţa capacităţilor noastre mintale şi fizice. Impulsurile şi pa-siunile noastre îşi găsesc sediul în trup şi pentru ca talentele noastre să poată fi folosite cel mai eficient, trupul trebuie păstrat în cele mai bune condiţii fizice şi sub influenţele spirituale cele mai curate.
Orice slăbeşte puterile fizice slăbeşte şi mintea şi o face mai puţin capabilă să deosebească între bine şi rău. În acest fel, se diminuează atât capacitatea de a alege binele, cât şi puterea voinţei de a face ce ştim că este corect.
   Folosirea greşită a puterilor fizice scurtează perioada de timp în care viaţa noastră poate fi folosită pentru slava lui Dumnezeu şi ne face incapabili să aducem la îndeplinire lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Prin îngăduinţa de sine care duce la formarea unor obiceiuri dăunătoare, culcându-ne la ore târzii şi satisfăcându-ne apetitul în dauna sănătăţii, noi punem bazele slăbiciunii. Neglijarea exerciţiului fizic şi suprasolicitarea minţii sau a trupului dezechilibrează sistemul nostru nervos. Cei care îşi scurtează viaţa prin desconsiderarea legilor naturii şi devin incapabili pentru slujire sunt vinovaţi de jaf faţă de Dumnezeu. De asemenea, ei îi jefuiesc şi pe semenii lor. Prin comportamentul lor, posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii şi însăşi lucrarea pentru care Dumnezeu i-a trimis în lume sunt micşorate. Aceşti oameni devin incapabili să îndeplinească până şi lucrarea pe care ar fi putut să o realizeze într-o perioadă de timp mai scurtă. Dacă prin obiceiurile noastre dăunătoare lipsim lumea de binele de care ar fi putut să beneficieze, Domnul ne consideră vinovaţi.
   Încălcarea legilor sănătăţii este o încălcare a Legii morale, deoa¬rece Dumnezeu este adevăratul Autor atât al legilor sănătăţii, cât şi al Legii morale. Legea lui Dumnezeu este scrisă cu degetul Său pe fiecare nerv, pe fiecare muşchi, pe fiecare însuşire cu care a fost înzestrat omul. Şi fiecare abuz asupra oricărei părţi a organismului nostru este o încălcare a acestei Legi.
   „Nu ştiţi", spune apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." (1 Corinteni 6,19.20)

BANII
   De asemenea, Dumnezeu îi înzestrează pe oameni cu mijloace financiare. El le dă capacitatea de a se îmbogăţi. El udă pământul cu roua cerului şi cu ploaia înviorătoare. El dă lumina soarelui care încălzeşte pământul, trezeşte la viaţă lucrurile naturii şi le face să înflorească şi să aducă roade. Prin urmare, Dumnezeu cere un beneficiu din bunurile care Îi aparţin.
   Banii noştri nu ne-au fost daţi ca să ne putem glorifica şi cinsti pe noi înşine. Ca administratori credincioşi, noi trebuie să folosim banii pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu. Unii cred că numai o parte din bunurile lor este a Domnului. După ce au dedicat o parte pentru scopuri religioase şi de binefacere, ei consideră că restul le aparţine şi îl pot folosi după cum voiesc. Dar în această privinţă greşesc. Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului şi suntem răspunzători faţă de El pentru modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuţ, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.
Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetaţi şi îmbrăcăminte pentru săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimaţi şi un mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiţi pentru împlinirea nevoilor vieţii, pentru binecuvântarea altora şi pentru progresul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroşi decât nisipul.
   Bogăţiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci şi un blestem. În această viaţă, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece în¬depărtează sentimentele de la comoara cerească. În marea zi a lui Dumnezeu, mărturia cu privire la talanţii nefolosiţi şi mărturia cu privire la ocaziile neglijate îl vor condamna pe cel care a avut bogăţii. Sfintele Scripturi declară: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor" (Iacov 5,1-4).
Domnul Hristos nu aprobă nicio folosire neglijentă sau risipi-toare a mijloacelor materiale. Lecţia Sa cu privire la economie, exprimată în porunca dată ucenicilor: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic", este valabilă pentru toţi urmaşii Săi (Ioan 6,12). Cel care este conştient de faptul că banii lui sunt un talant primit din partea lui Dumnezeu îi va folosi în mod chibzuit şi va simţi că este de datoria lui să economisească, pentru ca apoi să le poată dărui altora.
   Cu cât cheltuim mai mulţi bani pentru a face paradă sau pentru satisfacţii egoiste, cu atât putem oferi mai puţin pentru a-i hrăni pe cei flămânzi sau pentru a-i îmbrăca pe cei săraci. Fiecare bănuţ folosit fără a fi necesar ne privează de ocazia preţioasă de a face bine. Aceasta înseamnă a-L lipsi în mod abuziv pe Dumnezeu de cinstea şi slava care ar trebui să se reverse către El prin înmulţirea talanţilor Săi.

CEL CU UN SINGUR TALANT
   Cel care a primit un singur talant „s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său". (Matei 25,18)
   Tocmai acela care primise darul cel mai mic şi-a lăsat talantul nefolosit. Aici este adresată o avertizare pentru toţi cei care consi¬deră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de îndatorirea de a-I sluji Domnului. Ei spun că dacă ar putea realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie, dar pentru că pot sluji doar îndeplinind lucrări mici, ei se consideră îndreptăţiţi să nu facă nimic. Ei greşesc în această privinţă. Prin oferirea darurilor, Domnul pune la încercare caracterul slujitorilor Săi. Omul care a neglijat să-şi folosească talantul a dovedit că este un rob necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanţi, el i-ar fi îngropat aşa cum l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greşit în care a folosit acel singur talant a dovedit că dispreţuia darurile Cerului.
   „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari" (Luca 16,10). Adesea, importanţa lucrurilor mici este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o contribuţie importantă în adevărata disciplină a vieţii. În realitate, în viaţa creştină nu există niciun lucru neesenţial. Dacă subestimăm importanţa lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este într-un pericol total.
„Cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari" (Luca 16,10). Prin lipsa de credincioşie, chiar şi în îndeplinirea celor mai mici îndatoriri, omul Îl jefuieşte pe Creatorul lui de slujirea care I se cuvine. Această lipsă de credincioşie are efect asupra lui însuşi. El nu reuşeşte să primească harul, puterea şi tăria de caracter pe care le-ar fi putut primi printr-o consacrare fără rezerve faţă de Dumnezeu. Atâta timp cât se află departe de Hristos, el este expus ispitelor lui Satana şi comite greşeli în lucrarea sa pentru Domnul. Pentru că nu este călăuzit de principii corecte în îndeplinirea lucrurilor mici, el dă greş în ascultarea de Dumnezeu în lucrurile mari, pe care le consideră a fi o lucrare specială. Defectele cultivate în tratarea aspectelor minore ale vieţii se transmit şi asupra lucrărilor mai importante. Omul acţionează în virtutea principiilor cu care s-a obişnuit. Prin repetare, faptele devin obiceiuri, obiceiurile formează caracterul, iar în funcţie de caracter este hotărât destinul nostru, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru cea veşnică.
   Omul poate fi educat să aducă la îndeplinire cu credincioşie responsabilităţile mai importante, numai prin credincioşia în lucrurile mici. Dumnezeu i-a adus pe Daniel şi pe tovarăşii lui în legătură cu marii oameni ai Babilonului, pentru ca aceşti demnitari păgâni să poată cunoaşte îndeaproape principiile adevăratei religii. Daniel trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei naţiuni de închinători la idoli. Cum a fost el pregătit pentru o onoare şi o responsabilitate atât de mari? Credincioşia în lucrurile mici a fost o trăsătură care i-a influenţat întreaga viaţă. El l-a onorat pe Dumnezeu în împlinirea celor mai mici îndatoriri, iar Domnul a colaborat cu el. Dumnezeu le-a dat lui Daniel şi tovarăşilor lui „ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele".
   Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să mărturisească pentru El în Babilon şi la fel ne cheamă şi pe noi să fim martorii Săi în lumea de azi. Atât în situaţiile minore, cât şi în problemele cele mai importante ale vieţii, El doreşte ca noi să le descoperim oamenilor principiile Împărăţiei Sale.
   În viaţa Sa pe pământ, Domnul Hristos i-a învăţat pe oameni să acorde o atenţie deosebită lucrurilor mici. El a simţit o respon¬sabilitate continuă pentru marea lucrare de răscumpărare. Când îi învăţa pe oameni şi le vindeca bolile, toate energiile sufletului Său erau solicitate până la extrem, totuşi El observa chiar şi lucrurile cele mai simple ale vieţii şi ale naturii. Învăţăturile Sale cele mai instructive au fost acelea în care a ilustrat marile adevăruri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, prin lucrurile simple din natură. El nu a trecut cu vederea nevoile celui mai umil dintre slujitorii Lui. Urechile Sale auzeau orice strigăt de ajutor. El a simţit atingerea femeii suferinde în mijlocul aglomeraţiei din jurul Său. Chiar şi cea mai uşoară atingere a credinţei a primit un răspuns. Când a înviat-o din morţi pe fiica lui Iair, El le-a amintit părinţilor ei că trebuie să-i dea să mănânce. Când a ieşit din mormânt, prin puterea Sa nemărginită, El nu a uitat să împăturească şi să aşeze cu atenţie, la locul potrivit, fâşiile de pânză în care fusese pus în mormânt.
   Oricât de umilă ar fi, orice lucrare făcută pentru Dumnezeu, cu o deplină consacrare, este la fel de bine primită de El ca şi cel mai înalt act de slujire. Nicio jertfă adusă din motive sincere şi cu toată voioşia sufletului nu este mică.
   Oriunde ne-am afla, Domnul Hristos ne îndeamnă să aducem la îndeplinire orice îndatorire care se iveşte. Dacă este o îndatorire legată de viaţa de familie, să o îndeplinim cu bunăvoinţă şi cu seriozitate pentru a face din căminul nostru un loc plăcut. Dacă eşti mamă, educă-ţi copiii pentru Domnul Hristos. Dacă datoria ta este de a sta la bucătărie, fii un bucătar desăvârşit. Pregăteşte o mâncare sănătoa-să, hrănitoare şi apetisantă. Când foloseşti cele mai bune ingrediente în prepararea hranei, adu-ţi aminte că trebuie să păstrezi în mintea ta gândurile cele mai bune. Dacă te ocupi cu lucratul pământului sau eşti angajat în oricare altă meserie, străduieşte-te ca îndeplinirea datoriei tale să fie plină de succes. Lucrează în mod inteligent. Tu Îl reprezinţi pe Domnul Hristos în toate lucrările tale. Fă totul aşa cum ar fi făcut El, dacă ar fi fost în locul tău.
   Oricât de mic ar fi talantul tău, Dumnezeu are un loc în care doreşte să-l foloseşti. Dacă este folosit cu înţelepciune, acel singur talant îşi va aduce la îndeplinire misiunea. Prin credincioşia în îndeplinirea micilor îndatoriri, noi trebuie să împlinim planul lui Dumnezeu cu privire la dezvoltarea talanţilor, iar Dumnezeu Îşi va aduce la îndeplinire planul Său de înmulţire a acestora. Lucrurile mărunte devin cele mai importante mijloace de influenţă în lucrarea Sa.
   Trebuie să manifestaţi o credinţă vie, care să se împletească asemenea unor fire de aur cu îndeplinirea chiar şi a celor mai mici datorii. În acest fel, munca de zi cu zi va contribui la creşterea experienţei creştine. Veţi privi fără încetare la Domnul Iisus. Dra¬gostea faţă de El va conferi o putere vitală fiecărei lucrări pe care o veţi face. Folosirea corectă a talanţilor noştri va fi ca un lanţ de aur care ne va lega de lumea cerească. Aceasta este adevărata sfinţire, deoarece sfinţirea constă în îndeplinirea voioasă a datoriilor de zi cu zi, într-o ascultare desăvârşită de voia lui Dumnezeu.

TALANŢII DAŢI ÎNAPOI
   „După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala" (Matei 25,19). Când le va cere socoteală slujitorilor Săi, Domnul va cerceta rezultatele obţinute prin folosirea fiecărui talant. Lucrarea îndeplinită dezvăluie caracterul lucrătorului.
   Robii care au primit cinci şi respectiv doi talanţi i-au înapoiat stăpânului darurile care le fuseseră încredinţate, împreună cu beneficiul obţinut de pe urma lor. Ei nu şi-au asumat niciun merit pentru acest fapt. Talanţii pe care i-au avut le fuseseră daţi. Ei au câştigat alţi talanţi, dar, dacă nu ar fi avut depozitul iniţial, nu ar fi câştigat nimic. Aceşti robi au considerat că nu au făcut altceva decât ce erau datori să facă. Capitalul era al stăpânului, iar profitul era tot al său. Dacă Mântuitorul nu ar fi revărsat asupra lor dragostea şi harul său, ei ar fi suferit o pierdere veşnică.
   Totuşi, când îşi primeşte talanţii, stăpânul îi aprobă pe lucrători şi îi răsplăteşte, ca şi când meritul le-ar aparţine în totalitate. Faţa sa este plină de bucurie şi mulţumire. El este deosebit de încântat de faptul că îşi poate revărsa binecuvântarea asupra lor. El îi răsplăteşte pentru fiecare serviciu şi pentru fiecare sacrificiu, nu pentru că ar fi dator faţă de ei, ci pentru că inima sa este plină de dragoste şi duioşie.
„Bine, rob bun şi credincios", spune el, „ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în bucuria stăpânului tău!" (Matei 25,23)
   Credincioşia, loialitatea faţă de Dumnezeu şi serviciul făcut din iubire beneficiază de aprobarea divină. Fiecare impuls inspirat de Duhul Sfânt, spre bunătate şi spre Dumnezeu, este notat în cărţile cerului, iar, în ziua răsplătirii, aceia prin care a lucrat El vor fi apreciaţi.
„Cel ce nu primise decât un talant, a venit şi el şi a zis: 'Doam-ne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!'"
   Aşa îşi scuză oamenii neglijarea darurilor primite din partea lui Dumnezeu. Ei Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran sever, care îi pândeşte să-i prindă greşind şi să-i pedepsească. Ei Îl acuză pe Dumnezeu că le pretinde ceva ce nu le-a dat niciodată şi seceră de unde nu a semănat.
   Mulţi Îl acuză pe Dumnezeu în inima lor că este un stăpân aspru, pentru că le cere să-I slujească şi să-I pună la dispoziţie bunurile lor. Dar, ce Îi putem aduce noi lui Dumnezeu fără să fie deja al Său? Împăratul David spunea: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem" (1 Cronici 29,14). Toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai datorită creaţiei, ci şi prin răscumpărare. Toate binecuvântările acestei vieţi şi ale vieţii veşnice ne sunt date, având asupra lor pecetea crucii de pe Golgota. Prin urmare, acuzaţia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care seceră de unde nu a semănat, este falsă.
   Stăpânul din parabolă nu a negat acuzaţia slujitorului nelegiuit, chiar dacă a fost o acuzaţie nedreaptă, ci l-a tratat pe temeiul convingerilor lui, dovedindu-i că nu are nicio scuză pentru compor-tamentul lui. Slujitorului îi fuseseră asigurate toate mijloacele şi căile prin care ar fi putut înmulţi talantul primit, pentru a-i aduce proprietarului un câştig. „Prin urmare, se cădea", a spus el, „ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!" (Matei 25,27)
   Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puţin decât ne-a dat capacitatea să îndeplinim. El nu pune asupra slujitorilor Săi nicio povară pe care nu sunt în stare să o poarte. 

Forma intrarii

Cautare

Calendar

«  Noiembrie 2017  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Arhiva materialelor

Prietenii site-ului

Statistica


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0