Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile
Împărăţiei cerurilor şi lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său.
El a venit să răspândească sămânţa cerească a adevărului, asemenea unui
semănător care îşi seamănă câmpul. Însăşi învăţătura Sa prin parabole
era sămânţa semănată, care conţinea cele mai preţioase adevăruri ale
harului. Datorită simplităţii ei, parabola semănătorului nu a fost
apreciată aşa cum ar fi trebuit. Domnul Hristos doreşte să ne îndrepte
gândurile de la sămânţa obişnuită, care este semănată în ogor, spre
sămânţa Evangheliei, care, dacă este semănată în inimă, are ca rod
readucerea omului la starea de credincioşie şi de loialitate faţă de
Dumnezeu. Cel care a rostit pilda despre sămânţa cea mică este chiar
Suveranul cerurilor, iar lucrarea de semănare a seminţei adevărului este
condusă de aceleaşi legi care guvernează semănarea seminţelor naturale.
Pe ţărmul Mării Galileii se adunase o mulţime de oameni care
doreau să-L vadă şi să-L audă pe Iisus. Toţi aşteptau cu nerăbdare să
primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe patul lor de
suferinţă, aşteptând să-şi prezinte cazul înaintea Lui. Domnul Hristos
primise din partea lui Dumnezeu dreptul de a vindeca suferinţele
neamului omenesc, iar acum El mustra boala şi răspândea în jurul Său
viaţă, sănătate şi pace. Pe măsură ce numărul celor veniţi se
mărea, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până
când locul a devenit neîncăpător. Prin urmare, cerându-le permisiunea
pescarilor, El S-a urcat într-o corabie care aştepta să-L ducă în partea
cealaltă a lacului şi, îndemnându-i pe ucenici să îndepărteze puţin
ambarcaţiunea de ţărm, a început să vorbească mulţimii aflate pe mal.
În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai
departe se înălţau dealurile. Pe câmp şi pe dealuri puteau fi văzuţi la
lucru atât semănătorii, cât şi cei care culegeau recoltele, primii
împrăştiind seminţele, ceilalţi recoltând grâul timpuriu. În timp ce
privea scena aceasta, Domnul Hristos a zis: „Iată, semănătorul a
ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă
drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri
stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a
găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi,
pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini:
spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a
dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci."
(Matei 13,3-8) Misiunea pentru care venise Hristos nu era
înţeleasă de oamenii timpului Său. Felul în care a venit pe pământ nu se
potrivea cu aşteptările lor. Domnul Iisus era temelia întregii religii
evreieşti. Serviciile obligatorii ale acestui sistem religios fuseseră
rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i înveţe pe oameni că Acela pe
care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul
stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanţă atât de mare formelor
exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din vedere scopul şi
semnificaţia lor. Tradiţia, maximele şi regulile omeneşti ascundeau
acele învăţături pe care Dumnezeu intenţionase să le transmită prin
intermediul serviciilor religioase rânduite de El. Tradiţiile deveniseră
un obstacol în calea înţelegerii şi a trăirii adevăratei religii. Iar
când simbolurile conţinute de ceremoniile religioase s-au împlinit în
persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind adevăratul
chip care Se reflecta ca o umbră în toate acestea. Ei au respins
Antitipul şi s-au ataşat de tipurile şi de ritualurile lor inutile. Fiul
lui Dumnezeu venise, dar ei continuau să ceară un semn. Când li s-a
adresat solia: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape"
(Matei 3,2), ei au răspuns, cerând să vadă o minune. Iudeii aşteptau ca
Mesia să-Şi dovedească identitatea prin fapte eroice de cucerire,
întemeindu-Şi un imperiu pe ruinele împărăţiilor pământeşti. Parabola
semănătorului a fost răspunsul lui Hristos vizavi de această aşteptare.
Împărăţia lui Dumnezeu urma să învingă nu prin puterea armelor, nici
prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de
viaţă în inima oamenilor. „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul
omului" (Matei 13,37). Domnul Hristos nu a venit ca un rege, ci asemenea
unui semănător. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărăţiile,
ci de a răspândi seminţele Evangheliei. El nu a intenţionat să le ofere
urmaşilor Săi biruinţe pământeşti şi măreţie naţională, ci să-i conducă
spre roadele care urmau să fie obţinute printr-o lucrare dificilă şi
plină de răbdare, însoţită de pierderi şi dezamăgiri. Fariseii
intuiau semnificaţia parabolei rostite de Domnul Hristos, dar nu erau
dispuşi să accepte lecţia ei. Prin urmare, nici nu şi-au propus să o
înţeleagă. Pentru mulţimea de ascultători, parabola ascundea, parcă
într-o măsură şi mai mare, scopul pe care îl urmărea acest Învăţător
nou, ale cărui cuvinte îi impresionaseră într-o manieră neobişnuită, dar
le dezamăgiseră amar speranţele lor ambiţioase. Nici ucenicii nu au
înţeles parabola, dar le-a trezit interesul. Ei I s-au adresat lui Iisus
în particular, cerându-I să le explice semnificaţia. Tocmai
aceasta dorise Domnul Hristos, şi anume să le inspire dorinţa de a
cunoaşte mai mult, ca să le poată prezenta o învăţătură mai clară şi mai
precisă. El le-a explicat parabola, ajutându-i să o înţeleagă, aşa cum
îi va ajuta să înţeleagă Cuvântul Său pe toţi cei care Îl vor căuta cu
sinceritate. Cei care studiază Biblia cu inima deschisă, pentru a primi
lumina din partea Duhului Sfânt, nu vor rămâne în întuneric în ce
priveşte semnificaţia cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă
voia Lui", spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă
învăţătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine"
(Ioan 7,17). Toţi cei care vor cere de la Hristos o cunoaştere mai clară
a adevărului o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăţiei
cerurilor. Cel care doreşte din toată inima să cunoască adevărul va
înţelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va străluci
o lumină cerească, iar ceilalţi o vor vedea aşa cum se vede lumina unei
lămpi pe o cărare întunecată. „Semănătorul a ieşit să semene."
În Orient, starea de lucruri era atât de nesigură, iar pericolul
atacurilor violente era atât de mare, încât oamenii locuiau în aşezări
împrejmuite cu ziduri, iar, pentru a merge la munca lor zilnică,
agricultorii trebuiau să iasă în afara cetăţii. Tot astfel, Hristos,
Semănătorul ceresc, a ieşit să semene. El a plecat din căminul Său sigur
şi liniştit, a renunţat la slava pe care o avea alături de Tatăl,
înainte de a exista pământul, şi a părăsit poziţia Sa de Împărat al
Universului. Domnul a venit pe pământ ca Om al suferinţei, confruntat cu
ispite, acceptând solitudinea, ca să semene cu lacrimi şi să ude cu
sângele Său sămânţa vieţii pe care a dăruit-o lumii pierdute.
„Semănătorul seamănă Cuvântul." Domnul Hristos a venit pentru a sădi
adevărul în lume. Încă de la căderea omului în păcat, Satana a semănat
seminţele minciunii fără încetare. La început, el a câştigat stăpânirea
asupra oamenilor printr-o minciună şi continuă să lucreze în aceeaşi
manieră pentru a submina împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ şi pentru
a-i supune pe oameni puterii sale conducătoare. Dar Domnul Hristos,
Semănătorul care aparţinea unei lumi mai înalte, a venit pe pământ să
semene seminţele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui
Dumnezeu, pentru că a locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului Celui
Veşnic, El a putut să le aducă oamenilor princi¬piile curate ale
adevărului. Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără
încetare Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le
este transmisă sămânţa nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care
este viu şi care rămâne în veac" (1 Petru 1,23). Domnul Hristos a
început să semene sămânţa Evangheliei odată cu prima făgăduinţă adresată
în Eden primilor oameni, după căderea în păcat. Dar parabola
semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe care a desfăşurat-o
în mod personal în mijlocul oamenilor şi la lucrarea pe care a
realizat-o când a fost pe pământ. Sămânţa este Cuvântul lui
Dumnezeu. Fiecare sămânţă conţine în ea însăşi un principiu germinativ.
În sămânţă este ascunsă viaţa plantei. Tot aşa, în Cuvântul lui Dumnezeu
există viaţă. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu
sunt duh şi viaţă" (Ioan 6,63). „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede
în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică" (Ioan 5,24). În fiecare poruncă
şi în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăşi viaţa
lui Dumnezeu, puterea prin care porunca poate fi ascultată şi prin care
se împlineşte făgăduinţa. Cel ce primeşte Cuvântul prin credinţă
primeşte însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Fiecare sămânţă
aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă sămânţa este semănată în
condiţii corespunzătoare, viaţa care se află în ea va face să răsară
planta. Dacă sămânţa nepieritoare a Cuvântului este primită în suflet,
prin credinţă, va aduce la existenţă un caracter şi un mod de viaţă care
se vor asemăna vieţii şi caracterului lui Dumnezeu. Învăţătorii
poporului Israel nu semănau sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea
lui Hristos, în calitate de Învăţător al adevărului, era într-un
contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său. Ei erau
preocupaţi de tradiţii, de teorii şi de raţionamente omeneşti şi,
adesea, aşezau comentariile şi scrierile învăţaţilor cu privire la
Cuvânt, în locul Cuvântului însuşi. Învăţăturile lor nu aveau puterea de
a trezi conştiinţa. Subiectul învăţăturilor şi al predicilor Domnului
Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El
le răspundea simplu şi clar: „Stă scris"; „Ce spun Scripturile?"; „Cum
citeşti în Scriptură?" El semăna sămânţa ori de câte ori I se oferea
ocazia, indiferent dacă cel care îşi manifesta interesul era un prieten
sau un duşman. Însuşi Cuvântul Viu, Cel care este Calea, Adevărul şi
Viaţa, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele
mărturisesc despre Mine" (Ioan 5,29). Domnul i-a învăţat pe ucenicii
Săi, începând „de la Moise şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit ce
era cu privire la El". (Luca 24,27) În zilele noastre, ca şi în
vechime, adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorate în favoarea
teoriilor şi raţionamentelor omeneşti. Mulţi pretinşi slujitori ai
Evangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un
aşa-zis înţelept respinge o parte, altul pune la îndoială o altă parte.
Ei consideră că judecata lor este superioară Cuvântului, asumându-şi
autoritatea de a selecta pasajele pe care doresc să le accepte şi să le
prezinte. Autenticitatea divină a Bibliei este desfiinţată. În felul
acesta, seminţele necredinţei sunt semănate până departe, pentru că
oamenii sunt derutaţi şi nu mai ştiu ce să creadă. Există multe
concepţii religioase pe care mintea nu ar avea niciun drept să le
susţină. În zilele lui Hristos, rabinii interpretau multe pasaje din
Sfânta Scriptură într-o manieră forţată, atribuindu-le semnificaţii
mistice. Deoarece prezentarea directă şi simplă a Cuvântului lui
Dumnezeu era o condamnare a faptelor lor, ei încercau să-i distrugă
puterea. La fel se procedează şi în zilele noastre. Pentru a scuza
călcarea Legii lui Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios
şi imposibil de înţeles. Domnul Hristos a mustrat aceste practici din
timpul Său. El a arătat că toţi oamenii pot înţelege Cuvântul lui
Dumnezeu. El a evidenţiat Sfintele Scripturi ca având o autoritate
indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie
prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv în
orice controversă religioasă şi fundamentul tuturor con¬vin¬gerilor
doctrinare. Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija
părintească şi harul nemăsurat al lui Dumnezeu. El a insistat mult
asupra sfinţeniei caracterului şi a Legii lui Dumnezeu şi li S-a
prezentat oamenilor ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este tot atât de înaltă, precum cerul şi tot
atât de vastă, precum Universul. Niciun studiu nu înnobilează şi nu
conferă forţă intelectuală într-o măsură atât de mare, cum o face
studiul marilor subiecte care privesc viaţa noastră veşnică. Să se
străduiască tinerii să înţeleagă adevărurile date de Dumnezeu, şi mintea
lor se va dezvolta şi va deveni atât de puternică, încât va face faţă
oricărui efort. Un asemenea studiu va conduce fiecare cercetător, care
este şi un împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai
cuprinzător şi îi va asigura bogăţia unei cunoaşteri nepieritoare.
Educaţia care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor constă
într-o experienţă personală legată de cunoaşterea Planului de Mântuire. O
asemenea educaţie va restaura chipul lui Dumnezeu în suflet. Ea va
fortifica mintea împotriva ispitei şi îl va pregăti pe cel care studiază
să devină un conlucrător cu Hristos în misiunea harului Său pentru
lume. Ea îl va face un membru al familiei cereşti şi îl va pregăti să-şi
primească partea sa din moştenirea celor sfinţi.
SĂMÂNŢA CĂZUTĂ
LÂNGĂ DRUM Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se
referă la efectul pe care îl are locul în care este semănată sămânţa,
asupra dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le
spune ascultătorilor Săi: Dacă voi criticaţi lucrarea Mea sau nutriţi
resentimente, datorită faptului că ea nu corespunde ideilor voastre,
sunteţi în pericol. Întrebarea cea mai importantă care vi se adresează
este: Cum trataţi solia Mea? De acceptarea sau de respingerea ei depinde
destinul vostru veşnic. Domnul Iisus a explicat semnificaţia
seminţei căzute lângă drum, spunând: „Când un om aude Cuvântul privitor
la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat
în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum." (Matei 13,19)
Sămânţa semănată lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dum¬nezeu, care
ajunge în inima unui ascultător superficial. Asemenea cărărilor
bătătorite de oameni şi animale, există inimi care devin strada
principală a lumii, cu toate plăcerile şi păcatele ei. Captivat de
scopuri egoiste şi satisfacţii păcătoase, sufletul unor astfel de oameni
ajunge să „se împietrească prin înşelăciunea păcatului" (Evrei 3,13).
Însuşirile lor spirituale sunt paralizate. Ei aud Cu¬vântul, dar nu îl
înţeleg. Ei nu îşi dau seama că acest Cuvânt li se adresează personal.
Ei nu îşi conştientizează nevoia spirituală şi nici pericolul care îi
ameninţă. Aceşti oameni nu simt dragostea lui Hristos şi ignoră solia
harului Său, ca şi când ar fi ceva care nu îi priveşte pe ei.
Asemenea păsărilor care aşteaptă să ciugulească seminţele de pe marginea
drumului, Satana este pregătit să răpească din suflet seminţele
adevărului divin. El se teme ca nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu să-i
trezească pe cei indiferenţi şi să aibă efect asupra inimii lor
împietrite. În adunările unde se predică Evanghelia sunt prezenţi Satana
şi îngerii lui. În timp ce îngerii din cer se străduiesc să
impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vrăjmaşul este foarte
vigilent, acţionând pentru a anula orice efect al acestuia. El încearcă
să contracareze lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu un zel egalat doar de
propria răutate. În timp ce Domnul Hristos atrage sufletul prin iubirea
Sa, Satana se străduieşte să abată atenţia celui care simte dorinţa de
a-L căuta pe Mântuitorul. El inspiră gânduri cu privire la diferite
planuri pământeşti, instigă spiritul de critică şi strecoară îndoială şi
necredinţă. Sămânţa cea bună nu găseşte niciun loc favorabil
pentru a prinde rădăcină, iar Satana o răpeşte îndată.
SĂMÂNŢA
CĂZUTĂ ÎN LOCURI STÂNCOASE „Sămânţa căzută în locuri stâncoase
este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are
rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o
prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el." (Matei
13,20.21) Sămânţa căzută pe teren stâncos găseşte un strat de
pământ prea subţire. Planta răsare rapid, dar rădăcina ei nu poate
străpunge roca pentru a găsi elementele nutritive necesare dezvoltării
şi în scurt timp se usucă. Mulţi dintre cei care fac mărturisiri de
credinţă sunt asemenea terenului stâncos. Dincolo de bunele lor dorinţe
şi aspiraţii se regăseşte egoismul inimii lor fireşti, asemenea rocii
aflate sub stratul subţire de pământ. Iubirea de sine nu este învinsă.
Ei nu au înţeles caracterul extrem de grav al păcatului şi inima lor nu
s-a umilit cuprinsă de simţământul vinovăţiei. Cei care fac parte din
această categorie pot fi convinşi cu uşurinţă şi par nişte convertiţi
veritabili, dar au doar o credinţă superficială. Oamenii nu cad
din cauză că au acceptat imediat Cuvântul şi nici pentru că s-au bucurat
de el. Matei s-a ridicat, a lăsat totul şi L-a ur¬mat pe Mântuitorul,
îndată ce a auzit chemarea Sa. Când Cuvântul divin ajunge în inima
noastră, Dumnezeu doreşte să-l acceptăm imediat şi este bine să-l primim
cu bucurie. În cer este multă bucurie pentru un singur păcătos care se
pocăieşte (Luca 15,7). În sufletul care crede în Domnul Hristos, de
asemenea, este bucurie. Dar cei despre care parabola spune că „primesc
îndată Cuvântul" nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la
cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile păcătoase
ale vieţii, ci se lasă conduşi întru totul de acestea. Rădăcinile
plantei pătrund adânc în pământ şi, chiar dacă nu se văd, ele îi
întreţin viaţa. Tot aşa este şi în experienţa creştinului. Viaţa
spirituală este întreţinută de legătura nevăzută a sufletului cu
Hristos, prin credinţă. Dar ascultătorii care se aseamănă terenului
stâncos depind de puterile proprii şi nu de Domnul Hristos. Ei îşi pun
încrederea în faptele şi în înclinaţiile lor pozitive şi, în virtutea
neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar ei nu sunt puternici
în Domnul, prin puterea pe care o primesc de la El. Un astfel de
credincios „n-are rădăcină", deoarece nu are o legătură cu Domnul
Hristos. Soarele arzător de vară, care maturizează şi coace
recolta de cereale, distruge toate plantele care nu au rădăcini adânci.
Tot aşa, cel care „n-are rădăcină în el" „ţine până la o vreme", dar,
„cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă
îndată de el" (Matei 13,21). Mulţi acceptă Evanghelia ca pe o cale de a
scăpa de suferinţă şi nu ca o eliberare din păcat. Ei se bucură o scurtă
perioadă de timp, deoarece cred că religia îi va scuti de încercări şi
de greutăţi. Dacă viaţa este blândă cu ei, aceşti creştini par serioşi
şi statornici. Dar, când ajung să treacă prin focul ispitei, îşi pierd
credinţa. Ei nu pot suporta mustrarea care le este adresată în Numele
lui Hristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu evidenţiază vreunul dintre
păcatele lor îndrăgite sau le cere renunţare la sine şi sacrificiu, ei
se simt ofensaţi. Oamenii din această categorie consideră că o schimbare
radicală în viaţa lor i-ar costa un efort prea mare. Ei privesc la
dificultăţile şi disconfortul prezent şi uită de realităţile veşnice.
Asemenea uce-nicilor, care L-au părăsit pe Domnul Iisus, sunt gata să
declare: „Vor-birea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere."
(Ioan 6,60) Foarte mulţi pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar
nu-L cu¬nosc prin experienţă personală. Dorinţa lor de a împlini voia
Lui se bazează pe o înclinaţie proprie, nu pe convingerea profundă
inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat şi adus în
armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă pe Hristos ca
Mântuitor al lor, dar nu au credinţa că El le va da puterea să-şi
învingă păcatele. Ei nu au o relaţie personală cu Mântuitorul cel viu,
iar în caracterul lor se văd atât defectele ereditare, cât şi cele pe
care le-au cultivat. Una este să fii de acord, într-o manieră
generală, cu faptul că Duhul Sfânt exercită o anumită influenţă, şi alta
este să accepţi lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăinţă, care te
mustră. Mulţi trăiesc cu un simţământ al înstrăinării de Dumnezeu, o
conştientizare a sclaviei lor faţă de sine şi faţă de păcat. Ei depun
eforturi în vederea unei reforme, dar nu îşi răstignesc eul. Ei nu se
predau în întregime în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru
a îndeplini voia Sa. Aceşti creştini nu sunt dispuşi să se lase formaţi
după modelul divin. Ei îşi recunosc nedesăvârşirile, la modul general,
dar nu renunţă la păcatele lor. Cu fiecare faptă greşită, vechea lor
fire egoistă devine tot mai puternică. Singura speranţă pentru
aceste suflete este să înţeleagă şi să-şi însuşească în mod personal
adevărul cuvintelor adresate de Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să
vă naşteţi din nou". „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu." (Ioan 3,3.7) Adevărata sfinţire este
dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiţia unei
vieţi creştine veritabile. Domnul Hristos pretinde o consacrare fără
rezerve, pentru o slujire neîmpărţită. El cere inima, mintea, sufletul
şi toată puterea fiinţei. Dorinţele eului nu trebuie satisfăcute. Cel
care trăieşte pentru sine nu este creştin. Iubirea trebuie să fie
principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul
fundamental al guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât şi pe pământ,
şi trebuie să constituie temelia caracterului creştin. Numai iubirea îl
poate face să fie şi să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil
să reziste în faţa ispitei şi a încercării. Iar iubirea se va
dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe
sacrificiu - un sacrificiu atât de vast, de profund şi de înalt, încât
nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar cei care
Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuşi să sacrifice totul pentru cauza
Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea şi slava Lui va constitui o
prioritate faţă de orice altceva. Aceasta este religia lui
Hristos. Orice religie care nu se ridică la înălţimea acesteia
constituie o amăgire. Simpla teorie a adevărului sau pretenţia de a fi
ucenic nu va salva niciun suflet. Noi nu suntem ai lui Hristos, dacă nu
Îi aparţinem în întregime. Oamenii ajung lipsiţi de voinţă şi
schimbători tocmai datorită slujirii cu inima împărţită în viaţa de
creştin. Efortul de a sluji atât eului, cât şi lui Hristos îi face
asemenea celor reprezentaţi de terenul stâncos, iar astfel de
credincioşi nu vor rezista testului încercărilor care vor veni asupra
lor.
SĂMÂNŢA CĂZUTĂ ÎNTRE SPINI „Sămânţa căzută între spini
este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi
înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor." (Matei
13,22) Adesea, sămânţa Evangheliei cade între spini şi plante
dăună¬toare şi, dacă în inima omului nu are loc o transformare morală,
dacă vechile obiceiuri şi practici rele şi vechea viaţă de păcat nu sunt
părăsite, dacă atributele lui Satana nu sunt alungate din suflet, grâul
va fi înăbuşit. Spinii vor fi tot ce se va putea culege, iar aceştia
vor distruge sămânţa cea bună. Harul se poate dezvolta numai în
inima care este supusă unei pregătiri continue pentru a primi seminţele
preţioase ale adevărului. Spinii păcatului pot creşte în orice fel de
teren. Ei nu au nevoie de îngrijire, dar harul trebuie cultivat cu
atenţie. Spinii şi mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Din
această cauză, lucrarea de curăţare trebuie îndeplinită în permanenţă.
Dacă inima nu rămâne sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu
lucrează fără încetare la înnobilarea şi purificarea morală a
caracterului, vechile obiceiuri rele vor apărea în viaţă de la sine.
Oamenii pot pretinde că ei cred în Evanghelie, dar, dacă nu sunt
sfinţiţi de aceasta, pretenţia lor nu are nicio valoare. Dacă nu reuşesc
să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinşi de păcat. Spinii au fost
tăiaţi, dar, nefiind smulşi din rădăcină, răsar din nou, până când
invadează sufletul în întregime. Domnul Hristos a precizat lucrurile
care constituie un pericol pentru suflet. În conformitate cu Evanghelia
după Marcu, Domnul Iisus menţionează: „grijile lumeşti", „înşelăciunea
bogăţiilor" şi „poftele altor lucruri" (Marcu 4,19). Luca aminteşte
„grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia" (Luca 8,14). Iată
spinii care înăbuşă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea seminţei
spirituale. Sufletul încetează să-şi primească hrana de la Hristos, iar
viaţa spirituală încetează să existe în inimă. „Grijile lumii
acesteia." Nicio categorie de oameni nu este scutită de ispita grijilor
acestei lumi. Munca grea, privaţiunile şi teama de lipsuri le provoacă
celor săraci necazuri şi tulburări sufleteşti. Pentru bogaţi, ispita
constă în teama de a nu-şi pierde averea şi o mulţime de îngrijorări
apăsătoare. Mulţi dintre urmaşii lui Hristos uită lecţia pe care El ne-a
îndemnat să o învăţăm de la florile câmpului. Ei nu se încred în grija
Lui permanentă. Domnul Hristos nu poate purta poverile lor, deoarece ei
nu I le încredinţează. Prin urmare, în loc să-i conducă la Mântuitorul
pentru a primi mângâiere şi ajutor, grijile vieţii îi despart de El.
Mulţi creştini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui
Dumnezeu ajung înrobiţi de dorinţa de a acumula bogăţii. Întreaga lor
energie este absorbită de activităţile profesionale şi se simt nevoiţi
să neglijeze lucrurile de natură spirituală. În felul acesta, ei se
despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne încurajează să fim harnici în
ocupaţia noastră (Romani 12,11). Trebuie să lucrăm ca să avem cu ce
să-i ajutăm pe cei nevoiaşi. Creştinii trebuie să mun¬ceas¬că, să se
implice în viaţa profesională, şi ei pot face aceasta fără să se teamă
că, procedând astfel, ar comite un păcat. Dar mulţi ajung atât de
absorbiţi de profesia lor, încât nu mai au timp pentru rugăciune, pentru
studiul Bibliei, pentru a-L căuta pe Dumnezeu şi pentru a-I sluji. Din
când în când, sufletul lor simte un dor aprins de sfinţenie şi de cer,
dar nu au timp să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cuvintele
maiestuoase şi convingătoare ale Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile
veşniciei ajung să fie subordonate faţă de lucrurile lumii, care ocupă
locul întâi. În aceste condiţii, sămânţa Cuvântului nu are nicio şansă
de a aduce roade, pentru că energiile sufletului sunt dedicate creşterii
mărăcinilor lucrurilor lumeşti. „Înşelăciunea bogăţiilor."
Dragostea de bunuri materiale are o putere fascinantă şi înşelătoare.
Prea adesea, cei care au bogăţii lumeşti uită că Dumnezeu este Acela
care le dă capacitatea de a le obţine. Ei spun: „Tăria mea şi puterea
mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii." În loc să le inspire
recunoştinţă faţă de Dumnezeu, bogăţiile lor îi conduc la înălţarea de
sine. Ei pierd simţământul dependenţei de Dumnezeu şi al
responsabilităţii faţă de semenii lor. În loc să considere bogăţia ca
fiind un talant pe care trebuie să-l folosească pentru slava lui
Dumnezeu şi pentru binele omenirii, ei o tratează ca pe un mijloc de
a-şi satisface dorinţele egoiste. Când este folosită în felul acesta, în
loc să dezvolte atributele lui Dumnezeu în caracterul omului, bogăţia
dezvoltă atributele lui Satana. Sămânţa Cuvântului este înăbuşită de
spini. „Plăcerile vieţii acesteia." Distracţiile, căutate doar
în scopul satisfacţiei personale, constituie un pericol. Toate
obiceiurile necumpătate, care slăbesc puterile fizice, care întunecă
mintea sau distrug sensibilitatea însuşirilor spirituale sunt „pofte ale
firii pământeşti care se războiesc cu sufletul". (1 Petru 2,11) „Poftele
altor lucruri." Acestea nu sunt în mod obligatoriu nişte dorinţe
păcătoase în ele însele, ci reprezintă orice interes aşezat mai presus
de Împărăţia lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenţia de la Dumnezeu, tot
ce atrage dragostea noastră, care ar trebui îndreptată spre Domnul
Hristos, constituie un vrăjmaş al sufletului. Când mintea noastră
este tânără, puternică şi capabilă să se dezvolte rapid, suntem foarte
ispitiţi să ne lăsăm conduşi de ambiţia înălţării de sine şi de
dorinţele egoiste. Dacă planurile noastre pământeşti au succes, avem
tendinţa de a continua să mergem într-o direcţie care ne împietreşte
conştiinţa şi ne împiedică să înţelegem corect în ce constă adevărata
excelenţă a caracterului. Când circumstanţele favorizează o asemenea
evoluţie a lucrurilor, se va observa că dezvoltarea personală se
orientează într-o direcţie interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu. În
perioada de formare a caracterului copiilor, responsabilitatea
părinţilor este foarte mare. Ei ar trebui să fie deosebit de atenţi
pentru a-i înconjura pe tineri cu influenţe morale pozitive, care să le
ofere concepţii corecte cu privire la viaţă şi la adevăratul succes.
Dar, în loc să procedeze în felul acesta, atât de mulţi părinţi se
străduiesc, în primul rând, să le asigure copiilor lor o situaţie
materială prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcţia
realizării acestui scop. Mulţi se stabilesc în oraşe mari, unde copiii
lor fac cunoştinţă cu societatea mondenă. Părinţii îşi înconjoară copiii
cu influenţe care încurajează spiritul lumesc şi mândria. Într-o
asemenea atmosferă, mintea şi sufletul îşi pierd calităţile şi puterea.
Ţintele înalte şi nobile ale vieţii ajung ignorate. Privilegiul de a fi
copii ai lui Dumnezeu şi dreptul de moştenitori ai veşniciei sunt
vândute pentru câştiguri lumeşti. Mulţi părinţi caută să
contribuie la fericirea copiilor lor, satisfă¬cându-le plăcerea de a se
distra. Ei le îngăduie să practice jocuri sportive, să participe la
reuniuni dedicate plăcerii, oferindu-le bani pe care să-i poată folosi
cum doresc, pentru a face paradă şi pentru plăcerile lor egoiste. Pe
măsură ce este satisfăcută, dorinţa după plăceri devine tot mai
puternică. Interesul acestor tineri este absorbit din ce în ce mai mult
de distracţii, până când ajung să considere că acestea constituie cel
mai important scop al vieţii. Ei deprind obiceiul leneviei şi al
îngăduinţei de sine, care va face să le fie aproape imposibil să mai
devină vreodată nişte creştini serioşi şi statornici.
Îngrijorările, bogăţiile şi plăcerile, toate acestea sunt mijloacele pe
care Satana le foloseşte în marea competiţie a vieţii pentru cucerirea
sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-rea: „Nu iubiţi
lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea
Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume"
(1 Ioan 2,15.16). Acela care citeşte în inima omului ca într-o carte
deschisă, spune: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se
îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu
îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste
asupra voastră" (Luca 21,34). Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de
Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se îmbogăţească,
dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi
vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea
de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea,
au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de
chinuri." (1 Timotei 6,9.10)
PREGĂTIREA TERENULUI
Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că
diferitele rezultate ale semănatului depind de calitatea terenului. În
fiecare situaţie este acelaşi semănător şi aceeaşi sămânţă. Prin urmare,
Domnul ne învaţă că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are
succes în inima şi în viaţa noastră, cauza se găseşte la noi. Cu toate
acestea, rezultatele depăşesc limitele capacităţilor noastre.
Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a alege ne
aparţine şi depinde numai de noi să decidem ce anume vom deveni.
Ascultătorii reprezentaţi de pământul de lângă drum, de terenul stâncos
şi de cel plin de spini nu sunt nevoiţi să rămână aşa. Duhul lui
Dumnezeu se străduieşte neîncetat să spulbere vraja pasiunilor
trecătoare, care îi menţine pe oameni absorbiţi de lucrurile pământeşti,
şi să trezească în suflet o dorinţă pentru comorile veşnice. Oamenii
devin neatenţi şi indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se
opun lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt singurii vinovaţi pentru
împietrirea inimii lor, care împiedică sămânţa cea bună să prindă
rădăcini şi permite ca plantele dăunătoare să înăbuşe dezvoltarea
acesteia. Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat
şi bulgării mari sfărâmaţi printr-un regret profund pentru păcat şi o
pocăinţă serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse
din rădăcină. Odată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat din
nou doar dacă se depune o muncă serioasă şi perseverentă. Tot astfel,
înclinaţiile rele ale inimii fireşti pot fi biruite numai printr-un
efort stăruitor, în Numele şi prin puterea lui Iisus. Domnul ne îndeamnă
prin intermediul profetului: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi
între spini" (Ieremia 4,3). „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi
secera potrivit cu îndurarea" (Osea 10,12). Aceasta este lucrarea pe
care doreşte El să o îndeplinească pentru noi, şi Domnul ne cere să
cooperăm cu El.
SĂMÂNŢA CĂZUTĂ ÎN PĂMÂNT BUN Semănătorul
nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea. Cu privire la
sămânţa căzută în pământ bun, Mântuitorul spunea că aceasta îl
reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă; un
grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci" (Matei 13,23).
„Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit
Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare."
(Luca 8,15) „Inima bună şi curată", despre care vorbeşte parabola, nu
este o inimă fără păcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită
tocmai acelora care sunt pierduţi. Domnul Hristos declara: „Eu am venit
să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Marcu
2,17). „Inima bună" este inima care cedează în faţa convingerii
inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă îşi mărturiseşte
vinovăţia şi este conştient de nevoia harului şi a dragostei lui
Dumnezeu. El doreşte în mod sincer să cunoască adevărul cu scopul de a-l
respecta. „Inima curată" este o inimă care are încredere în Cuvântul
lui Dumnezeu. Fără credinţă nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi
fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie
de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L
caută." (Evrei 11,6) Sămânţa căzută în pământul bun îl reprezintă
pe „cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege". Fariseii din timpul Domnului
Hristos îşi închideau ochii, ca să nu vadă, şi urechile, ca să nu audă.
Prin urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte
pedeapsa pentru neştiinţa lor intenţionată şi pentru orbirea pe care
şi-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că mintea
lor trebuie să fie receptivă faţă de învăţăturile Lui şi inima lor
trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit fericiţi, deoarece ei
vedeau cu ochii şi auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credinţă.
Ascultătorul reprezentat de sămânţa căzută în pământ bun primeşte
Cuvântul „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci aşa cum şi este în adevăr, ca
pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2,13). Adevăratul ascultător
este numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui
Dumnezeu care îi vorbeşte. El se cutremură la auzirea Cuvântului,
deoarece, pentru el, Cuvântul este o realitate incontestabilă. Mintea
lui se străduieşte să-l înţeleagă, iar inima lui este pregătită să îl
primească. Astfel de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu şi prietenii
săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar, toţi suntem aici
înaintea lui Dumnezeu ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne
spui." (Fapte 10,33) Cunoaşterea adevărului nu depinde atât de
mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea scopului şi de
simplitatea şi fervoa-rea unei credinţe care se bazează pe ajutorul lui
Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toţi cei ce caută
călăuzirea divină, într-un spirit de umilinţă. Ei primesc Duhul Sfânt
pentru a le dezvă¬lui comorile adevărului. După ce au auzit
adevărul, ascultătorii, reprezentaţi de pămân-tul bun, îl păstrează.
Satana şi toţi slujitorii lui răi nu sunt capabili să răpească sămânţa
Cuvântului. Nu este suficient doar să auzi sau să citeşti Cuvântul.
Cel care doreşte să beneficieze de Sfintele Scripturi trebuie să
mediteze asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-şi
concentreze atenţia şi să se roage stăruitor ca să înţeleagă şi să
reţină semnificaţia cuvintelor adevărului şi să soarbă adânc din
spiritul scrierilor sfinte. Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem
mintea cu gânduri mari şi curate. El doreşte să medităm asupra iubirii
şi harului Său, să studiem lucrarea Sa minunată, care se desfăşoară în
cadrul marelui Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de
a înţelege adevărul va deveni tot mai pătrunzătoare, iar dorinţa
noastră după puritatea inimii şi după limpezimea gândirii va fi tot mai
înaltă şi mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a
gândurilor sfinte va fi transformat datorită comuniunii cu Dumnezeu,
care se realizează prin studiul Scripturilor. Cel reprezentat de
sămânţa căzută în pământ bun „aduce roadă". Cei care, după ce au auzit
Cuvântul, îl şi păstrează, vor produce roadele ascultării. Cuvântul lui
Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele
lui se vor vedea într-un caracter şi o viaţă asemenea caracterului şi
vieţii lui Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia
Ta, Dumnezeule. Şi legea Ta este în fundul inimii mele" (Psalmi 40,8).
„Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi..., pentru că nu caut să fac
voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis" (Ioan 5,30). Iar Sfintele
Scripturi declară: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi El
cum a trăit Iisus." (1 Ioan 2,6) Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu
intră în conflict cu trăsăturile de caracter moştenite sau cultivate şi
cu obiceiurile rele din viaţa omului. Dar, când primeşte Cuvântul,
ascultătorul reprezentat de pământul cel bun acceptă toate condiţiile şi
cerinţele lui. El renunţă la practicile lui păcătoase şi la obiceiurile
lui rele, îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În
concepţia lui, poruncile omului limitat şi supus greşelii nu au nicio
valoare în comparaţie cu declaraţiile Dumnezeului infinit. El doreşte
viaţa veşnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop şi
va respecta adevărul, chiar dacă din această cauză va suferi pierderi,
persecuţie sau chiar moartea. Un astfel de credincios va aduce
„roadă în răbdare". Niciunul dintre cei care acceptă Cuvântul lui
Dumnezeu nu este scutit de dificultăţi şi încercări, dar, când vin
necazuri, adevăratul creştin nu devine neliniştit, neîncrezător sau
descurajat. Deşi nu avem capacitatea de a cunoaşte deznodământul
încercărilor prin care trecem şi nici nu putem înţelege scopul
intervenţiilor providenţiale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem
încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a Domnului, vom aşeza
asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre şi vom aştepta cu răbdare
salvarea din partea Sa. Prin luptă, viaţa spirituală devine mai
puternică. Încercările suportate cu bine vor dezvolta statornicia
caracterului şi însuşiri spirituale preţioase. Adesea, roadele
desăvârşite ale credinţei, umi-linţei şi iubirii se maturizează cel mai
bine în mijlocul norilor de furtună şi al întunericului. „... Iată
că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu
răbdare, până primeşte ploaia timpurie şi târzie" (Iacov 5,7). Tot
astfel, creştinul trebuie să aştepte cu răbdare roadele Cuvântului lui
Dumnezeu în viaţa sa. Deseori, când ne rugăm pentru darurile Duhului
Sfânt, Dumnezeu începe să acţioneze ca răspuns la rugăciunile noastre,
aducându-ne în situaţii favorabile dezvoltării acestor roade. Dar noi nu
înţelegem intenţia Lui şi suntem dezorientaţi şi dezamăgiţi. Totuşi
aceste daruri nu pot fi făcute să apară dintr-odată, ci se dezvoltă
numai prin procesul natural de creştere şi rodire. Partea noastră este
să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păstrăm cu fermitate,
spunându-ne pe deplin călăuzirii lui, şi, dacă procedăm astfel, Cuvântul
îşi va îndeplini lucrarea în viaţa noastră. „... Dacă Mă iubeşte
cineva", spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va
iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el" (Ioan 14,23).
Dacă vom fi într-o legătură vie cu Sursa puterii îndelung răbdătoare,
vom fi protejaţi şi călăuziţi de influenţa unei înţelepciuni puternice
şi desăvârşite. Viaţa noastră sfinţită va fi rezultatul supunerii faţă
de Domnul Iisus. Vom înceta să trăim o viaţă inutilă, caracterizată de
egoism, pentru că Însuşi Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta este
modalitatea prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt
- „un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci".
