Promovare Gratuita - Top123

Isus Revine !

Marţi, 2017-09-26, 9:07 PM

Bine ati venit Oaspete | RSS | Principala | Semanatorul A Iesit Sa Semene | Inregistrare | Login

Semanatorul A Iesit Sa Semene

Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăţiei cerurilor şi lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. El a venit să răspândească sămânţa cerească a adevărului, asemenea unui semănător care îşi seamănă câmpul. Însăşi învăţătura Sa prin parabole era sămânţa semănată, care conţinea cele mai preţioase adevăruri ale harului. Datorită simplităţii ei, parabola semănătorului nu a fost apreciată aşa cum ar fi trebuit. Domnul Hristos doreşte să ne îndrepte gândurile de la sămânţa obişnuită, care este semănată în ogor, spre sămânţa Evangheliei, care, dacă este semănată în inimă, are ca rod readucerea omului la starea de credincioşie şi de loialitate faţă de Dumnezeu. Cel care a rostit pilda despre sămânţa cea mică este chiar Suveranul cerurilor, iar lucrarea de semănare a seminţei adevărului este condusă de aceleaşi legi care guvernează semănarea seminţelor naturale.
   Pe ţărmul Mării Galileii se adunase o mulţime de oameni care doreau să-L vadă şi să-L audă pe Iisus. Toţi aşteptau cu nerăbdare să primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe patul lor de suferinţă, aşteptând să-şi prezinte cazul înaintea Lui. Domnul Hristos primise din partea lui Dumnezeu dreptul de a vindeca suferinţele neamului omenesc, iar acum El mustra boala şi răspândea în jurul Său viaţă, sănătate şi pace.
   Pe măsură ce numărul celor veniţi se mărea, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când locul a devenit neîncăpător. Prin urmare, cerându-le permisiunea pescarilor, El S-a urcat într-o corabie care aştepta să-L ducă în partea cealaltă a lacului şi, îndemnându-i pe ucenici să îndepărteze puţin ambarcaţiunea de ţărm, a început să vorbească mulţimii aflate pe mal.
   În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălţau dealurile. Pe câmp şi pe dealuri puteau fi văzuţi la lucru atât semănătorii, cât şi cei care culegeau recoltele, primii împrăştiind seminţele, ceilalţi recoltând grâul timpuriu. În timp ce privea scena aceasta, Domnul Hristos a zis:
„Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci." (Matei 13,3-8)
   Misiunea pentru care venise Hristos nu era înţeleasă de oamenii timpului Său. Felul în care a venit pe pământ nu se potrivea cu aşteptările lor. Domnul Iisus era temelia întregii religii evreieşti. Serviciile obligatorii ale acestui sistem religios fuseseră rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i înveţe pe oameni că Acela pe care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanţă atât de mare formelor exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din vedere scopul şi semnificaţia lor. Tradiţia, maximele şi regulile omeneşti ascundeau acele învăţături pe care Dumnezeu intenţionase să le transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El. Tradiţiile deveniseră un obstacol în calea înţelegerii şi a trăirii adevăratei religii. Iar când simbolurile conţinute de ceremoniile religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind adevăratul chip care Se reflecta ca o umbră în toate acestea. Ei au respins Antitipul şi s-au ataşat de tipurile şi de ritualurile lor inutile. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei continuau să ceară un semn. Când li s-a adresat solia: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 3,2), ei au răspuns, cerând să vadă o minune. Iudeii aşteptau ca Mesia să-Şi dovedească identitatea prin fapte eroice de cucerire, întemeindu-Şi un imperiu pe ruinele împărăţiilor pământeşti. Parabola semănătorului a fost răspunsul lui Hristos vizavi de această aşteptare. Împărăţia lui Dumnezeu urma să învingă nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de viaţă în inima oamenilor.
„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului" (Matei 13,37). Domnul Hristos nu a venit ca un rege, ci asemenea unui semănător. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărăţiile, ci de a răspândi seminţele Evangheliei. El nu a intenţionat să le ofere urmaşilor Săi biruinţe pământeşti şi măreţie naţională, ci să-i conducă spre roadele care urmau să fie obţinute printr-o lucrare dificilă şi plină de răbdare, însoţită de pierderi şi dezamăgiri.
   Fariseii intuiau semnificaţia parabolei rostite de Domnul Hristos, dar nu erau dispuşi să accepte lecţia ei. Prin urmare, nici nu şi-au propus să o înţeleagă. Pentru mulţimea de ascultători, parabola ascundea, parcă într-o măsură şi mai mare, scopul pe care îl urmărea acest Învăţător nou, ale cărui cuvinte îi impresionaseră într-o manieră neobişnuită, dar le dezamăgiseră amar speranţele lor ambiţioase. Nici ucenicii nu au înţeles parabola, dar le-a trezit interesul. Ei I s-au adresat lui Iisus în particular, cerându-I să le explice semnificaţia.
   Tocmai aceasta dorise Domnul Hristos, şi anume să le inspire dorinţa de a cunoaşte mai mult, ca să le poată prezenta o învăţătură mai clară şi mai precisă. El le-a explicat parabola, ajutându-i să o înţeleagă, aşa cum îi va ajuta să înţeleagă Cuvântul Său pe toţi cei care Îl vor căuta cu sinceritate. Cei care studiază Biblia cu inima deschisă, pentru a primi lumina din partea Duhului Sfânt, nu vor rămâne în întuneric în ce priveşte semnificaţia cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui", spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învăţătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7,17). Toţi cei care vor cere de la Hristos o cunoaştere mai clară a adevărului o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăţiei cerurilor. Cel care doreşte din toată inima să cunoască adevărul va înţelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va străluci o lumină cerească, iar ceilalţi o vor vedea aşa cum se vede lumina unei lămpi pe o cărare întunecată.
   „Semănătorul a ieşit să semene." În Orient, starea de lucruri era atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era atât de mare, încât oamenii locuiau în aşezări împrejmuite cu ziduri, iar, pentru a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau să iasă în afara cetăţii. Tot astfel, Hristos, Semănătorul ceresc, a ieşit să semene. El a plecat din căminul Său sigur şi liniştit, a renunţat la slava pe care o avea alături de Tatăl, înainte de a exista pământul, şi a părăsit poziţia Sa de Împărat al Universului. Domnul a venit pe pământ ca Om al suferinţei, confruntat cu ispite, acceptând solitudinea, ca să semene cu lacrimi şi să ude cu sângele Său sămânţa vieţii pe care a dăruit-o lumii pierdute.
   „Semănătorul seamănă Cuvântul." Domnul Hristos a venit pentru a sădi adevărul în lume. Încă de la căderea omului în păcat, Satana a semănat seminţele minciunii fără încetare. La început, el a câştigat stăpânirea asupra oamenilor printr-o minciună şi continuă să lucreze în aceeaşi manieră pentru a submina împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ şi pentru a-i supune pe oameni puterii sale conducătoare. Dar Domnul Hristos, Semănătorul care aparţinea unei lumi mai înalte, a venit pe pământ să semene seminţele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui Dumnezeu, pentru că a locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului Celui Veşnic, El a putut să le aducă oamenilor princi¬piile curate ale adevărului. Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără încetare Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le este transmisă sămânţa nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac" (1 Petru 1,23). Domnul Hristos a început să semene sămânţa Evangheliei odată cu prima făgăduinţă adresată în Eden primilor oameni, după căderea în păcat. Dar parabola semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe care a desfăşurat-o în mod personal în mijlocul oamenilor şi la lucrarea pe care a realizat-o când a fost pe pământ.
    Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sămânţă conţine în ea însăşi un principiu germinativ. În sămânţă este ascunsă viaţa plantei. Tot aşa, în Cuvântul lui Dumnezeu există viaţă. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă" (Ioan 6,63). „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică" (Ioan 5,24). În fiecare poruncă şi în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăşi viaţa lui Dumnezeu, puterea prin care porunca poate fi ascultată şi prin care se împlineşte făgăduinţa. Cel ce primeşte Cuvântul prin credinţă primeşte însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu.
Fiecare sămânţă aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă sămânţa este semănată în condiţii corespunzătoare, viaţa care se află în ea va face să răsară planta. Dacă sămânţa nepieritoare a Cuvântului este primită în suflet, prin credinţă, va aduce la existenţă un caracter şi un mod de viaţă care se vor asemăna vieţii şi caracterului lui Dumnezeu.
   Învăţătorii poporului Israel nu semănau sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, în calitate de Învăţător al adevărului, era într-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său. Ei erau preocupaţi de tradiţii, de teorii şi de raţionamente omeneşti şi, adesea, aşezau comentariile şi scrierile învăţaţilor cu privire la Cuvânt, în locul Cuvântului însuşi. Învăţăturile lor nu aveau puterea de a trezi conştiinţa. Subiectul învăţăturilor şi al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu şi clar: „Stă scris"; „Ce spun Scripturile?"; „Cum citeşti în Scriptură?" El semăna sămânţa ori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent dacă cel care îşi manifesta interesul era un prieten sau un duşman. Însuşi Cuvântul Viu, Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5,29). Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi, începând „de la Moise şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit ce era cu privire la El". (Luca 24,27)
   În zilele noastre, ca şi în vechime, adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorate în favoarea teoriilor şi raţionamentelor omeneşti. Mulţi pretinşi slujitori ai Evangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un aşa-zis înţelept respinge o parte, altul pune la îndoială o altă parte. Ei consideră că judecata lor este superioară Cuvântului, asumându-şi autoritatea de a selecta pasajele pe care doresc să le accepte şi să le prezinte. Autenticitatea divină a Bibliei este desfiinţată. În felul acesta, seminţele necredinţei sunt semănate până departe, pentru că oamenii sunt derutaţi şi nu mai ştiu ce să creadă. Există multe concepţii religioase pe care mintea nu ar avea niciun drept să le susţină. În zilele lui Hristos, rabinii interpretau multe pasaje din Sfânta Scriptură într-o manieră forţată, atribuindu-le semnificaţii mistice. Deoarece prezentarea directă şi simplă a Cuvântului lui Dumnezeu era o condamnare a faptelor lor, ei încercau să-i distrugă puterea. La fel se procedează şi în zilele noastre. Pentru a scuza călcarea Legii lui Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios şi imposibil de înţeles. Domnul Hristos a mustrat aceste practici din timpul Său. El a arătat că toţi oamenii pot înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. El a evidenţiat Sfintele Scripturi ca având o autoritate indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv în orice controversă religioasă şi fundamentul tuturor con¬vin¬gerilor doctrinare.
Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească şi harul nemăsurat al lui Dumnezeu. El a insistat mult asupra sfinţeniei caracterului şi a Legii lui Dumnezeu şi li S-a prezentat oamenilor ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa.
   Cunoaşterea lui Dumnezeu este tot atât de înaltă, precum cerul şi tot atât de vastă, precum Universul. Niciun studiu nu înnobilează şi nu conferă forţă intelectuală într-o măsură atât de mare, cum o face studiul marilor subiecte care privesc viaţa noastră veşnică. Să se străduiască tinerii să înţeleagă adevărurile date de Dumnezeu, şi mintea lor se va dezvolta şi va deveni atât de puternică, încât va face faţă oricărui efort. Un asemenea studiu va conduce fiecare cercetător, care este şi un împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai cuprinzător şi îi va asigura bogăţia unei cunoaşteri nepieritoare.
   Educaţia care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor constă într-o experienţă personală legată de cunoaşterea Planului de Mântuire. O asemenea educaţie va restaura chipul lui Dumnezeu în suflet. Ea va fortifica mintea împotriva ispitei şi îl va pregăti pe cel care studiază să devină un conlucrător cu Hristos în misiunea harului Său pentru lume. Ea îl va face un membru al familiei cereşti şi îl va pregăti să-şi primească partea sa din moştenirea celor sfinţi.

SĂMÂNŢA CĂZUTĂ LÂNGĂ DRUM
   Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se referă la efectul pe care îl are locul în care este semănată sămânţa, asupra dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le spune ascultătorilor Săi: Dacă voi criticaţi lucrarea Mea sau nutriţi resentimente, datorită faptului că ea nu corespunde ideilor voastre, sunteţi în pericol. Întrebarea cea mai importantă care vi se adresează este: Cum trataţi solia Mea? De acceptarea sau de respingerea ei depinde destinul vostru veşnic.
   Domnul Iisus a explicat semnificaţia seminţei căzute lângă drum, spunând: „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum." (Matei 13,19)
   Sămânţa semănată lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dum¬nezeu, care ajunge în inima unui ascultător superficial. Asemenea cărărilor bătătorite de oameni şi animale, există inimi care devin strada principală a lumii, cu toate plăcerile şi păcatele ei. Captivat de scopuri egoiste şi satisfacţii păcătoase, sufletul unor astfel de oameni ajunge să „se împietrească prin înşelăciunea păcatului" (Evrei 3,13). Însuşirile lor spirituale sunt paralizate. Ei aud Cu¬vântul, dar nu îl înţeleg. Ei nu îşi dau seama că acest Cuvânt li se adresează personal. Ei nu îşi conştientizează nevoia spirituală şi nici pericolul care îi ameninţă. Aceşti oameni nu simt dragostea lui Hristos şi ignoră solia harului Său, ca şi când ar fi ceva care nu îi priveşte pe ei.
   Asemenea păsărilor care aşteaptă să ciugulească seminţele de pe marginea drumului, Satana este pregătit să răpească din suflet seminţele adevărului divin. El se teme ca nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei indiferenţi şi să aibă efect asupra inimii lor împietrite. În adunările unde se predică Evanghelia sunt prezenţi Satana şi îngerii lui. În timp ce îngerii din cer se străduiesc să impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vrăjmaşul este foarte vigilent, acţionând pentru a anula orice efect al acestuia. El încearcă să contracareze lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu un zel egalat doar de propria răutate. În timp ce Domnul Hristos atrage sufletul prin iubirea Sa, Satana se străduieşte să abată atenţia celui care simte dorinţa de a-L căuta pe Mântuitorul. El inspiră gânduri cu privire la diferite planuri pământeşti, instigă spiritul de critică şi strecoară îndoială şi necredinţă.
   Sămânţa cea bună nu găseşte niciun loc favorabil pentru a prinde rădăcină, iar Satana o răpeşte îndată.

SĂMÂNŢA CĂZUTĂ ÎN LOCURI STÂNCOASE
   „Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el." (Matei 13,20.21)
   Sămânţa căzută pe teren stâncos găseşte un strat de pământ prea subţire. Planta răsare rapid, dar rădăcina ei nu poate străpunge roca pentru a găsi elementele nutritive necesare dezvoltării şi în scurt timp se usucă. Mulţi dintre cei care fac mărturisiri de credinţă sunt asemenea terenului stâncos. Dincolo de bunele lor dorinţe şi aspiraţii se regăseşte egoismul inimii lor fireşti, asemenea rocii aflate sub stratul subţire de pământ. Iubirea de sine nu este învinsă. Ei nu au înţeles caracterul extrem de grav al păcatului şi inima lor nu s-a umilit cuprinsă de simţământul vinovăţiei. Cei care fac parte din această categorie pot fi convinşi cu uşurinţă şi par nişte convertiţi veritabili, dar au doar o credinţă superficială.
   Oamenii nu cad din cauză că au acceptat imediat Cuvântul şi nici pentru că s-au bucurat de el. Matei s-a ridicat, a lăsat totul şi L-a ur¬mat pe Mântuitorul, îndată ce a auzit chemarea Sa. Când Cuvântul divin ajunge în inima noastră, Dumnezeu doreşte să-l acceptăm imediat şi este bine să-l primim cu bucurie. În cer este multă bucurie pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7). În sufletul care crede în Domnul Hristos, de asemenea, este bucurie. Dar cei despre care parabola spune că „primesc îndată Cuvântul" nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile păcătoase ale vieţii, ci se lasă conduşi întru totul de acestea.
   Rădăcinile plantei pătrund adânc în pământ şi, chiar dacă nu se văd, ele îi întreţin viaţa. Tot aşa este şi în experienţa creştinului. Viaţa spirituală este întreţinută de legătura nevăzută a sufletului cu Hristos, prin credinţă. Dar ascultătorii care se aseamănă terenului stâncos depind de puterile proprii şi nu de Domnul Hristos. Ei îşi pun încrederea în faptele şi în înclinaţiile lor pozitive şi, în virtutea neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar ei nu sunt puternici în Domnul, prin puterea pe care o primesc de la El. Un astfel de credincios „n-are rădăcină", deoarece nu are o legătură cu Domnul Hristos.
   Soarele arzător de vară, care maturizează şi coace recolta de cereale, distruge toate plantele care nu au rădăcini adânci. Tot aşa, cel care „n-are rădăcină în el" „ţine până la o vreme", dar, „cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el" (Matei 13,21). Mulţi acceptă Evanghelia ca pe o cale de a scăpa de suferinţă şi nu ca o eliberare din păcat. Ei se bucură o scurtă perioadă de timp, deoarece cred că religia îi va scuti de încercări şi de greutăţi. Dacă viaţa este blândă cu ei, aceşti creştini par serioşi şi statornici. Dar, când ajung să treacă prin focul ispitei, îşi pierd credinţa. Ei nu pot suporta mustrarea care le este adresată în Numele lui Hristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu evidenţiază vreunul dintre păcatele lor îndrăgite sau le cere renunţare la sine şi sacrificiu, ei se simt ofensaţi. Oamenii din această categorie consideră că o schimbare radicală în viaţa lor i-ar costa un efort prea mare. Ei privesc la dificultăţile şi disconfortul prezent şi uită de realităţile veşnice. Asemenea uce-nicilor, care L-au părăsit pe Domnul Iisus, sunt gata să declare: „Vor-birea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere." (Ioan 6,60)
   Foarte mulţi pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu-L cu¬nosc prin experienţă personală. Dorinţa lor de a împlini voia Lui se bazează pe o înclinaţie proprie, nu pe convingerea profundă inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat şi adus în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu au credinţa că El le va da puterea să-şi învingă păcatele. Ei nu au o relaţie personală cu Mântuitorul cel viu, iar în caracterul lor se văd atât defectele ereditare, cât şi cele pe care le-au cultivat.
   Una este să fii de acord, într-o manieră generală, cu faptul că Duhul Sfânt exercită o anumită influenţă, şi alta este să accepţi lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăinţă, care te mustră. Mulţi trăiesc cu un simţământ al înstrăinării de Dumnezeu, o conştientizare a sclaviei lor faţă de sine şi faţă de păcat. Ei depun eforturi în vederea unei reforme, dar nu îşi răstignesc eul. Ei nu se predau în întregime în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru a îndeplini voia Sa. Aceşti creştini nu sunt dispuşi să se lase formaţi după modelul divin. Ei îşi recunosc nedesăvârşirile, la modul general, dar nu renunţă la păcatele lor. Cu fiecare faptă greşită, vechea lor fire egoistă devine tot mai puternică.
   Singura speranţă pentru aceste suflete este să înţeleagă şi să-şi însuşească în mod personal adevărul cuvintelor adresate de Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să vă naşteţi din nou". „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu." (Ioan 3,3.7)
Adevărata sfinţire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiţia unei vieţi creştine veritabile. Domnul Hristos pretinde o consacrare fără rezerve, pentru o slujire neîmpărţită. El cere inima, mintea, sufletul şi toată puterea fiinţei. Dorinţele eului nu trebuie satisfăcute. Cel care trăieşte pentru sine nu este creştin.
   Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul fundamental al guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât şi pe pământ, şi trebuie să constituie temelia caracterului creştin. Numai iubirea îl poate face să fie şi să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil să reziste în faţa ispitei şi a încercării.
Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu - un sacrificiu atât de vast, de profund şi de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuşi să sacrifice totul pentru cauza Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea şi slava Lui va constitui o prioritate faţă de orice altceva.
   Aceasta este religia lui Hristos. Orice religie care nu se ridică la înălţimea acesteia constituie o amăgire. Simpla teorie a adevărului sau pretenţia de a fi ucenic nu va salva niciun suflet. Noi nu suntem ai lui Hristos, dacă nu Îi aparţinem în întregime. Oamenii ajung lipsiţi de voinţă şi schimbători tocmai datorită slujirii cu inima împărţită în viaţa de creştin. Efortul de a sluji atât eului, cât şi lui Hristos îi face asemenea celor reprezentaţi de terenul stâncos, iar astfel de credincioşi nu vor rezista testului încercărilor care vor veni asupra lor.

SĂMÂNŢA CĂZUTĂ ÎNTRE SPINI
   „Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor." (Matei 13,22)
Adesea, sămânţa Evangheliei cade între spini şi plante dăună¬toare şi, dacă în inima omului nu are loc o transformare morală, dacă vechile obiceiuri şi practici rele şi vechea viaţă de păcat nu sunt părăsite, dacă atributele lui Satana nu sunt alungate din suflet, grâul va fi înăbuşit. Spinii vor fi tot ce se va putea culege, iar aceştia vor distruge sămânţa cea bună.
   Harul se poate dezvolta numai în inima care este supusă unei pregătiri continue pentru a primi seminţele preţioase ale adevărului. Spinii păcatului pot creşte în orice fel de teren. Ei nu au nevoie de îngrijire, dar harul trebuie cultivat cu atenţie. Spinii şi mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Din această cauză, lucrarea de curăţare trebuie îndeplinită în permanenţă. Dacă inima nu rămâne sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucrează fără încetare la înnobilarea şi purificarea morală a caracterului, vechile obiceiuri rele vor apărea în viaţă de la sine. Oamenii pot pretinde că ei cred în Evanghelie, dar, dacă nu sunt sfinţiţi de aceasta, pretenţia lor nu are nicio valoare. Dacă nu reuşesc să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinşi de păcat. Spinii au fost tăiaţi, dar, nefiind smulşi din rădăcină, răsar din nou, până când invadează sufletul în întregime.
Domnul Hristos a precizat lucrurile care constituie un pericol pentru suflet. În conformitate cu Evanghelia după Marcu, Domnul Iisus menţionează: „grijile lumeşti", „înşelăciunea bogăţiilor" şi „poftele altor lucruri" (Marcu 4,19). Luca aminteşte „grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia" (Luca 8,14). Iată spinii care înăbuşă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea seminţei spirituale. Sufletul încetează să-şi primească hrana de la Hristos, iar viaţa spirituală încetează să existe în inimă.
   „Grijile lumii acesteia." Nicio categorie de oameni nu este scutită de ispita grijilor acestei lumi. Munca grea, privaţiunile şi teama de lipsuri le provoacă celor săraci necazuri şi tulburări sufleteşti. Pentru bogaţi, ispita constă în teama de a nu-şi pierde averea şi o mulţime de îngrijorări apăsătoare. Mulţi dintre urmaşii lui Hristos uită lecţia pe care El ne-a îndemnat să o învăţăm de la florile câmpului. Ei nu se încred în grija Lui permanentă. Domnul Hristos nu poate purta poverile lor, deoarece ei nu I le încredinţează. Prin urmare, în loc să-i conducă la Mântuitorul pentru a primi mângâiere şi ajutor, grijile vieţii îi despart de El.
   Mulţi creştini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui Dumnezeu ajung înrobiţi de dorinţa de a acumula bogăţii. Întreaga lor energie este absorbită de activităţile profesionale şi se simt nevoiţi să neglijeze lucrurile de natură spirituală. În felul acesta, ei se despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne încurajează să fim harnici în ocupaţia noastră (Romani 12,11). Trebuie să lucrăm ca să avem cu ce să-i ajutăm pe cei nevoiaşi. Creştinii trebuie să mun¬ceas¬că, să se implice în viaţa profesională, şi ei pot face aceasta fără să se teamă că, procedând astfel, ar comite un păcat. Dar mulţi ajung atât de absorbiţi de profesia lor, încât nu mai au timp pentru rugăciune, pentru studiul Bibliei, pentru a-L căuta pe Dumnezeu şi pentru a-I sluji. Din când în când, sufletul lor simte un dor aprins de sfinţenie şi de cer, dar nu au timp să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cuvintele maiestuoase şi convingătoare ale Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veşniciei ajung să fie subordonate faţă de lucrurile lumii, care ocupă locul întâi. În aceste condiţii, sămânţa Cuvântului nu are nicio şansă de a aduce roade, pentru că energiile sufletului sunt dedicate creşterii mărăcinilor lucrurilor lumeşti.
„Înşelăciunea bogăţiilor." Dragostea de bunuri materiale are o putere fascinantă şi înşelătoare. Prea adesea, cei care au bogăţii lumeşti uită că Dumnezeu este Acela care le dă capacitatea de a le obţine. Ei spun: „Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii." În loc să le inspire recunoştinţă faţă de Dumnezeu, bogăţiile lor îi conduc la înălţarea de sine. Ei pierd simţământul dependenţei de Dumnezeu şi al responsabilităţii faţă de semenii lor. În loc să considere bogăţia ca fiind un talant pe care trebuie să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele omenirii, ei o tratează ca pe un mijloc de a-şi satisface dorinţele egoiste. Când este folosită în felul acesta, în loc să dezvolte atributele lui Dumnezeu în caracterul omului, bogăţia dezvoltă atributele lui Satana. Sămânţa Cuvântului este înăbuşită de spini.
   „Plăcerile vieţii acesteia." Distracţiile, căutate doar în scopul satisfacţiei personale, constituie un pericol. Toate obiceiurile necumpătate, care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea sau distrug sensibilitatea însuşirilor spirituale sunt „pofte ale firii pământeşti care se războiesc cu sufletul". (1 Petru 2,11)
„Poftele altor lucruri." Acestea nu sunt în mod obligatoriu nişte dorinţe păcătoase în ele însele, ci reprezintă orice interes aşezat mai presus de Împărăţia lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenţia de la Dumnezeu, tot ce atrage dragostea noastră, care ar trebui îndreptată spre Domnul Hristos, constituie un vrăjmaş al sufletului.
Când mintea noastră este tânără, puternică şi capabilă să se dezvolte rapid, suntem foarte ispitiţi să ne lăsăm conduşi de ambiţia înălţării de sine şi de dorinţele egoiste. Dacă planurile noastre pământeşti au succes, avem tendinţa de a continua să mergem într-o direcţie care ne împietreşte conştiinţa şi ne împiedică să înţelegem corect în ce constă adevărata excelenţă a caracterului. Când circumstanţele favorizează o asemenea evoluţie a lucrurilor, se va observa că dezvoltarea personală se orientează într-o direcţie interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu.
   În perioada de formare a caracterului copiilor, responsabilitatea părinţilor este foarte mare. Ei ar trebui să fie deosebit de atenţi pentru a-i înconjura pe tineri cu influenţe morale pozitive, care să le ofere concepţii corecte cu privire la viaţă şi la adevăratul succes. Dar, în loc să procedeze în felul acesta, atât de mulţi părinţi se străduiesc, în primul rând, să le asigure copiilor lor o situaţie materială prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcţia realizării acestui scop. Mulţi se stabilesc în oraşe mari, unde copiii lor fac cunoştinţă cu societatea mondenă. Părinţii îşi înconjoară copiii cu influenţe care încurajează spiritul lumesc şi mândria. Într-o asemenea atmosferă, mintea şi sufletul îşi pierd calităţile şi puterea. Ţintele înalte şi nobile ale vieţii ajung ignorate. Privilegiul de a fi copii ai lui Dumnezeu şi dreptul de moştenitori ai veşniciei sunt vândute pentru câştiguri lumeşti.
   Mulţi părinţi caută să contribuie la fericirea copiilor lor, satisfă¬cându-le plăcerea de a se distra. Ei le îngăduie să practice jocuri sportive, să participe la reuniuni dedicate plăcerii, oferindu-le bani pe care să-i poată folosi cum doresc, pentru a face paradă şi pentru plăcerile lor egoiste. Pe măsură ce este satisfăcută, dorinţa după plăceri devine tot mai puternică. Interesul acestor tineri este absorbit din ce în ce mai mult de distracţii, până când ajung să considere că acestea constituie cel mai important scop al vieţii. Ei deprind obiceiul leneviei şi al îngăduinţei de sine, care va face să le fie aproape imposibil să mai devină vreodată nişte creştini serioşi şi statornici.
   Îngrijorările, bogăţiile şi plăcerile, toate acestea sunt mijloacele pe care Satana le foloseşte în marea competiţie a vieţii pentru cucerirea sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-rea: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume" (1 Ioan 2,15.16). Acela care citeşte în inima omului ca într-o carte deschisă, spune: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră" (Luca 21,34). Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri." (1 Timotei 6,9.10)

PREGĂTIREA TERENULUI
   Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că diferitele rezultate ale semănatului depind de calitatea terenului. În fiecare situaţie este acelaşi semănător şi aceeaşi sămânţă. Prin urmare, Domnul ne învaţă că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima şi în viaţa noastră, cauza se găseşte la noi. Cu toate acestea, rezultatele depăşesc limitele capacităţilor noastre. Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a alege ne aparţine şi depinde numai de noi să decidem ce anume vom deveni. Ascultătorii reprezentaţi de pământul de lângă drum, de terenul stâncos şi de cel plin de spini nu sunt nevoiţi să rămână aşa. Duhul lui Dumnezeu se străduieşte neîncetat să spulbere vraja pasiunilor trecătoare, care îi menţine pe oameni absorbiţi de lucrurile pământeşti, şi să trezească în suflet o dorinţă pentru comorile veşnice. Oamenii devin neatenţi şi indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt singurii vinovaţi pentru împietrirea inimii lor, care împiedică sămânţa cea bună să prindă rădăcini şi permite ca plantele dăunătoare să înăbuşe dezvoltarea acesteia.
   Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat şi bulgării mari sfărâmaţi printr-un regret profund pentru păcat şi o pocăinţă serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse din rădăcină. Odată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat din nou doar dacă se depune o muncă serioasă şi perseverentă. Tot astfel, înclinaţiile rele ale inimii fireşti pot fi biruite numai printr-un efort stăruitor, în Numele şi prin puterea lui Iisus. Domnul ne îndeamnă prin intermediul profetului: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini" (Ieremia 4,3). „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea" (Osea 10,12). Aceasta este lucrarea pe care doreşte El să o îndeplinească pentru noi, şi Domnul ne cere să cooperăm cu El.

SĂMÂNŢA CĂZUTĂ ÎN PĂMÂNT BUN

   Semănătorul nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea. Cu privire la sămânţa căzută în pământ bun, Mântuitorul spunea că aceasta îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci" (Matei 13,23). „Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare." (Luca 8,15)
„Inima bună şi curată", despre care vorbeşte parabola, nu este o inimă fără păcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită tocmai acelora care sunt pierduţi. Domnul Hristos declara: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Marcu 2,17). „Inima bună" este inima care cedează în faţa convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă îşi mărturiseşte vinovăţia şi este conştient de nevoia harului şi a dragostei lui Dumnezeu. El doreşte în mod sincer să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta. „Inima curată" este o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută." (Evrei 11,6)
    Sămânţa căzută în pământul bun îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege". Fariseii din timpul Domnului Hristos îşi închideau ochii, ca să nu vadă, şi urechile, ca să nu audă. Prin urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte pedeapsa pentru neştiinţa lor intenţionată şi pentru orbirea pe care şi-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că mintea lor trebuie să fie receptivă faţă de învăţăturile Lui şi inima lor trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit fericiţi, deoarece ei vedeau cu ochii şi auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credinţă.
   Ascultătorul reprezentat de sămânţa căzută în pământ bun primeşte Cuvântul „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2,13). Adevăratul ascultător este numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbeşte. El se cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece, pentru el, Cuvântul este o realitate incontestabilă. Mintea lui se străduieşte să-l înţeleagă, iar inima lui este pregătită să îl primească. Astfel de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu şi prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui." (Fapte 10,33)
   Cunoaşterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea scopului şi de simplitatea şi fervoa-rea unei credinţe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toţi cei ce caută călăuzirea divină, într-un spirit de umilinţă. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le dezvă¬lui comorile adevărului.
   După ce au auzit adevărul, ascultătorii, reprezentaţi de pămân-tul bun, îl păstrează. Satana şi toţi slujitorii lui răi nu sunt capabili să răpească sămânţa Cuvântului.
Nu este suficient doar să auzi sau să citeşti Cuvântul. Cel care doreşte să beneficieze de Sfintele Scripturi trebuie să mediteze asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-şi concentreze atenţia şi să se roage stăruitor ca să înţeleagă şi să reţină semnificaţia cuvintelor adevărului şi să soarbă adânc din spiritul scrierilor sfinte.
   Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem mintea cu gânduri mari şi curate. El doreşte să medităm asupra iubirii şi harului Său, să studiem lucrarea Sa minunată, care se desfăşoară în cadrul marelui Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de a înţelege adevărul va deveni tot mai pătrunzătoare, iar dorinţa noastră după puritatea inimii şi după limpezimea gândirii va fi tot mai înaltă şi mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a gândurilor sfinte va fi transformat datorită comuniunii cu Dumnezeu, care se realizează prin studiul Scripturilor.
   Cel reprezentat de sămânţa căzută în pământ bun „aduce roadă". Cei care, după ce au auzit Cuvântul, îl şi păstrează, vor produce roadele ascultării. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui se vor vedea într-un caracter şi o viaţă asemenea caracterului şi vieţii lui Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule. Şi legea Ta este în fundul inimii mele" (Psalmi 40,8). „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi..., pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis" (Ioan 5,30). Iar Sfintele Scripturi declară: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi El cum a trăit Iisus." (1 Ioan 2,6)
   Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu intră în conflict cu trăsăturile de caracter moştenite sau cultivate şi cu obiceiurile rele din viaţa omului. Dar, când primeşte Cuvântul, ascultătorul reprezentat de pământul cel bun acceptă toate condiţiile şi cerinţele lui. El renunţă la practicile lui păcătoase şi la obiceiurile lui rele, îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În concepţia lui, poruncile omului limitat şi supus greşelii nu au nicio valoare în comparaţie cu declaraţiile Dumnezeului infinit. El doreşte viaţa veşnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop şi va respecta adevărul, chiar dacă din această cauză va suferi pierderi, persecuţie sau chiar moartea.
   Un astfel de credincios va aduce „roadă în răbdare". Niciunul dintre cei care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu nu este scutit de dificultăţi şi încercări, dar, când vin necazuri, adevăratul creştin nu devine neliniştit, neîncrezător sau descurajat. Deşi nu avem capacitatea de a cunoaşte deznodământul încercărilor prin care trecem şi nici nu putem înţelege scopul intervenţiilor providenţiale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a Domnului, vom aşeza asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre şi vom aştepta cu răbdare salvarea din partea Sa.
   Prin luptă, viaţa spirituală devine mai puternică. Încercările suportate cu bine vor dezvolta statornicia caracterului şi însuşiri spirituale preţioase. Adesea, roadele desăvârşite ale credinţei, umi-linţei şi iubirii se maturizează cel mai bine în mijlocul norilor de furtună şi al întunericului.
„... Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaia timpurie şi târzie" (Iacov 5,7). Tot astfel, creştinul trebuie să aştepte cu răbdare roadele Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa sa. Deseori, când ne rugăm pentru darurile Duhului Sfânt, Dumnezeu începe să acţioneze ca răspuns la rugăciunile noastre, aducându-ne în situaţii favorabile dezvoltării acestor roade. Dar noi nu înţelegem intenţia Lui şi suntem dezorientaţi şi dezamăgiţi. Totuşi aceste daruri nu pot fi făcute să apară dintr-odată, ci se dezvoltă numai prin procesul natural de creştere şi rodire. Partea noastră este să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păstrăm cu fermitate, spunându-ne pe deplin călăuzirii lui, şi, dacă procedăm astfel, Cuvântul îşi va îndeplini lucrarea în viaţa noastră.
   „... Dacă Mă iubeşte cineva", spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el" (Ioan 14,23). Dacă vom fi într-o legătură vie cu Sursa puterii îndelung răbdătoare, vom fi protejaţi şi călăuziţi de influenţa unei înţelepciuni puternice şi desăvârşite. Viaţa noastră sfinţită va fi rezultatul supunerii faţă de Domnul Iisus. Vom înceta să trăim o viaţă inutilă, caracterizată de egoism, pentru că Însuşi Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta este modalitatea prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt - „un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci".



Forma intrarii

Cautare

Calendar

«  Septembrie 2017  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Arhiva materialelor

Prietenii site-ului

Statistica


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0