Promovare Gratuita - Top123

Isus Revine !

Marţi, 2017-09-26, 9:08 PM

Bine ati venit Oaspete | RSS | Principala | O prapastie de Netrecut | Inregistrare | Login

O prapastie de Netrecut

In parabola despre omul bogat şi săracul Lazăr, Domnul Hristos arată că destinul veşnic al oamenilor este hotărât în timpul acestei vieţi. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a lungul timpului de probă. Dar, dacă oamenii îşi risipesc ocaziile, dedi¬cân¬du-se satisfacţiilor egoiste, ei se despart singuri de viaţa veşnică. După moarte, nu le va mai fi acordat niciun alt timp de probă. Oamenii aşază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut între ei şi Dumnezeu.

   Această parabolă prezintă un contrast între bogaţii care nu s-au încrezut în Dumnezeu şi săracii care au avut încredere în Dumnezeu şi au depins de El. Domnul Hristos arată că va veni timpul când poziţia celor două categorii de oameni va fi inversată. Într-o zi, cei care sunt săraci în privinţa bunurilor lumeşti, dar care se încred în Dumnezeu şi sunt răbdători în suferinţă, vor fi înălţaţi mai presus de cei care acum deţin cele mai înalte poziţii pe care le poate oferi lumea, dar care nu şi-au consacrat viaţa în mâna lui Dumnezeu.

„Era un om bogat", a spus Domnul Hristos, „care se îmbrăca în porfiră şi in subţire şi, în fiecare zi, ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului." (Luca 16,19-21)

   Bogatul nu făcea parte din categoria reprezentată de judecă-torul nedrept, care îşi declara în mod deschis lipsa de consideraţie faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam. El nu îl trata cu violenţă pe acel sărac şi nici nu-i cerea să plece, datorită aspectului lui dezagreabil. Dacă omul acela sărac şi dezgustător putea să se simtă mângâiat, bogatul, privindu-l cum intră pe poarta casei sale, era dispus să-l lase să stea acolo. Dar el manifesta o indiferenţă egoistă faţă de nevoile fratelui său suferind.

   În acel loc nu existau spitale în care bolnavii să poată fi îngrijiţi. Suferinzii şi nevoiaşii erau aduşi în atenţia acelora pe care Domnul îi înzestrase cu bogăţii, ca să poată primi ajutor şi simpatie. Aceasta era situaţia săracului şi a bogatului din parabolă. Lazăr avea o mare nevoie de ajutor, pentru că era lipsit de prieteni, de casă, de bani şi de hrană. Totuşi era lăsat în această stare zi după zi, în timp ce nobilul bogat îşi împlinea toate dorinţele. Deşi era întru totul capabil să aline suferinţele semenului său, bogatul trăia pentru sine, aşa cum trăiesc mulţi oameni din zilele noastre.

   Există astăzi în jurul nostru mulţi oameni flămânzi, goi şi fără adăpost. Faptul că neglijăm să împărţim bunurile noastre cu aceşti oameni nevoiaşi şi suferinzi aşază asupra noastră o povară de vinovăţie cu care ne va fi teamă să ne confruntăm în ziua judecăţii. Orice formă de lăcomie este condamnată ca fiind idolatrie. Orice îngăduinţă egoistă este o ofensă în ochii lui Dumnezeu.

   Dumnezeu l-a făcut pe omul bogat un administrator al bunurilor Sale şi datoria lui era aceea de a se îngriji tocmai de cazuri asemă-nătoare săracului Lazăr. Dumnezeu poruncise: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Deuteronom 6,5) şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Levitic 19,18)

   Bogatul era iudeu şi cunoştea bine porunca lui Dumnezeu. Dar el uitase că era responsabil pentru modul în care îşi folosea bunurile şi capacităţile care îi fuseseră încredinţate. Binecuvântările Domnului îi erau date cu îmbelşugare, dar el le folosea în mod egoist, pentru slava proprie, nu pentru slava Creatorului său. Obligaţia lui de a-şi folosi darurile pentru ridicarea omenirii era proporţională cu belşugul pe care îl avea. Aceasta era porunca Domnului, dar bogatul nu se gândea deloc la obligaţia lui faţă de Dumnezeu. El împrumuta bani şi lua dobândă pentru împrumuturi, dar lui Dumnezeu nu-I oferea nicio dobândă pentru ceea ce primise cu împrumut de la El. Bogatul avea cunoştinţe şi talente, dar nu le dezvolta. Uitând de responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu, el îşi dedica toate puterile în scopul plăcerilor personale. Tot ce îl înconjura - cercul lui de distracţii, laudele şi flatările prietenilor- era folosit pentru propria satisfacţie egoistă. Aflat în societatea prietenilor săi, el ajunsese atât de împietrit, încât îşi pierduse orice simţământ al responsabilităţii de a coopera cu Dumnezeu în lucrarea milei Sale. El a avut ocazia de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu şi de a pune în practică învăţăturile Sale, dar societatea iubitoare de plăceri pe care a ales-o îi ocupa timpul într-o asemenea măsură, încât Îl uita pe Dumnezeul veşniciei.

   A sosit o vreme când în viaţa celor doi oameni s-a produs o schimbare. Săracul suferise zi de zi, dar îndurase în tăcere şi cu răbdare. După un timp, a murit şi a fost înmormântat. Nimeni nu l-a jelit, dar suferind cu răbdare, săracul a mărturisit pentru Hristos şi a suportat încercarea credinţei, iar, la moarte, parabola îl prezintă ca fiind dus de îngeri în sânul lui Avraam.

   Lazăr îi reprezintă pe săracii suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbiţa va suna şi toţi cei aflaţi în morminte vor auzi glasul lui Hristos şi vor ieşi, îşi vor primi răsplata, deoarece credinţa lor în Dumnezeu nu a fost doar o teorie, ci o realitate.

   „A murit şi bogatul şi l-au îngropat. Pe când el era în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: 'Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta." (Luca 16,22-24)

   În această parabolă, Domnul Hristos îi întâmpina pe oameni pe terenul lor. Mulţi dintre cei care ascultau cuvintele Domnului Hristos susţineau doctrina care spunea că, între moarte şi înviere, cel decedat se află într-o stare de conştienţă. Mântuitorul cunoştea ideile lor şi Şi-a formulat parabola în aşa fel încât să le transmită câteva adevăruri importante, tocmai prin intermediul acestor păreri preconcepute. El ţinea în faţa ascultătorilor Săi o oglindă în care să se poată vedea pe ei înşişi în adevărata lor relaţie cu Dumnezeu. Domnul a folosit acea opinie predominantă pentru a le comunica ideea pe care dorea să o evidenţieze mai presus de toate celelalte, şi anume că niciun om nu este preţuit pentru averile lui, deoarece ele îi aparţin doar ca un împrumut din partea Domnului. Folosirea greşită a acestor daruri îl va aşeza mai prejos de cei mai săraci şi mai nenorociţi dintre oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu şi se încred în El.

   Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Lui să înţeleagă că, după moarte, oamenilor le va fi imposibil să-şi asigure mântuirea sufletului. Avraam i-a răspuns bogatului astfel: „Fiule, adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce vor să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată" (Luca 16,25.26). În felul acesta, Domnul Hristos le-a arătat ascultătorilor Săi că era inutil să spere că vor avea parte de un al doilea timp de probă. Viaţa aceasta constituie singurul timp care i-a fost dat omului, ca să se pregătească pentru veşnicie.

   Bogatul nu renunţase la ideea că el era un copil al lui Avraam, iar pilda îl prezintă cerându-i ajutorul în mijlocul suferinţei. „Părinte Avraame", se ruga el, „fie-ţi milă". El nu se ruga lui Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, bogatul dovedea că îl aşeza pe Avraam mai presus de Dumnezeu şi se baza pe legătura lui cu Avraam pentru a fi mântuit. Tâlharul de pe cruce şi-a înălţat rugăciunea spre Domnul Hristos. „Adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta" (Luca 23,42). Şi i s-a răspuns imediat: „Adevărat îţi spun că astăzi (când atârn pe cruce, în umilinţă şi suferinţă) vei fi cu Mine în rai" (Luca 23,43). Dar bogatul s-a rugat lui Avraam, iar cerea nu i-a fost ascultată. Numai Domnul Hristos este înălţat ca „Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Fapte 5,31). „Căci în nimeni altul nu este mântuire." (Fapte 4,12)

Bogatul îşi petrecuse viaţa în plăceri egoiste, iar când şi-a dat seama că nu era pregătit pentru veşnicie, a fost prea târziu. El şi-a înţeles nesăbuinţa şi s-a gândit la fraţii lui care urmau să trăiască aşa cum trăise el, dedicându-se satisfacţiilor personale. Prin urmare, a adresat o rugăminte: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin." Dar „Avraam a răspuns: 'Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei'. 'Nu părinte Avraame', a zis el: 'ci, dacă se va duce cineva din morţi, se vor pocăi'. Şi Avraam i-a răspuns: 'Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.'" (Luca 16,27-31)

   Când bogatul a cerut o dovadă suplimentară pentru fraţii lui, i s-a spus cu claritate că ei nu ar fi convinşi chiar dacă li s-ar da şi această dovadă. Cererea lui ne determină la o reflecţie cu privire la Dumnezeu. Ea este exprimată ca şi când bogatul ar fi spus: „Dacă m-ai fi avertizat cu mai multă atenţie, nu aş fi fost aici." Răspunsul lui Avraam la această cerere a fost: „Fraţii tăi au fost avertizaţi suficient. Lumina le-a fost dată, dar ei nu au vrut să o vadă. Adevărul le-a fost prezentat, dar ei nu au vrut să-l audă."

   „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi." Aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate în istoria poporului evreu. Ultima şi cea mai însemnată minune făcută de Domnul Hristos a fost învierea lui Lazăr din Betania, după ce fusese mort timp de patru zile. Iudeilor li se oferise această dovadă uimitoare cu privire la divinitatea Mântuitorului, dar ei au respins-o. Lazăr a înviat din morţi şi şi-a prezentat mărturia în faţa lor, dar ei şi-au împietrit inima în faţa tuturor dovezilor şi chiar au încercat să-I ia viaţa.

   Legea şi prorocii sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Domnul Hristos a spus: „Să ia în considerare aceste dovezi. Dacă nu ascultă vocea lui Dumnezeu în Cuvântul Său, nu vor asculta nici mărturia unui înviat din morţi."

   Cei care ascultă de Moise şi de proroci nu vor solicita nicio altă lumină mai mare decât aceea pe care le-a dat-o Dumnezeu, dar, dacă resping lumina şi nu preţuiesc ocaziile care le sunt acordate, oamenii nu vor fi dispuşi să asculte nici dacă un om înviat ar veni la ei şi le-ar vesti o solie. Nici măcar o astfel de dovadă nu i-ar mai putea convinge, deoarece aceia care resping Legea şi prorocii îşi împietresc inima într-o asemenea măsură, încât resping orice altă lumină.

   Conversaţia dintre Avraam şi omul care fusese cândva bogat este simbolică. Învăţătura care trebuie desprinsă din această parabolă este aceea că fiecărui om i se dă suficientă lumină pentru a-şi putea îndeplini datoriile cerute din partea lui. Responsabilităţile omului sunt proporţionale cu ocaziile şi privilegiile de care beneficiază. Dumnezeu îi dă fiecărui om suficientă lumină şi suficient har pentru a-şi îndeplini lucrarea pe care i-a încredinţat-o. Dacă omul nu reuşeşte să aducă la îndeplinire îndatoririle care îi sunt descoperite printr-o lumină mică, o lumină mai mare nu va face decât să dezvăluie lipsa lui de credincioşie şi neglijenţa lui în a folosi cât mai bine binecuvântările primite. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari, cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari" (Luca 16,10). Aceia care refuză să fie luminaţi prin Moise şi proroci şi cer să fie făcute minuni uimitoare, nu ar fi convinşi nici dacă li s-ar îndeplini dorinţa.

   Parabola bogatului şi săracului Lazăr arată cum sunt evaluate în lumea nevăzută cele două clase de oameni reprezentate prin aceste personaje. Dacă bogăţiile nu sunt dobândite prin nedreptate, nu este niciun păcat să fii bogat. Niciun bogat nu este condamnat pentru că are bogăţii, dar va fi condamnat dacă foloseşte în mod egoist bunurile încredinţate. Ar fi cu mult mai bine să-şi adune banii lângă tronul lui Dumnezeu, folosindu-i pentru a face bine. Dacă se consacră în felul acesta căutării bogăţiilor veşnice, moartea nu-l va face pe niciun om să devină sărac. Omul care îşi adună comoara pentru sine nu poate lua nimic din ea în ceruri. El se dovedeşte a fi un administrator necredincios. În timpul vieţii a avut lucruri bune, dar şi-a neglijat obligaţia faţă de Dumnezeu. El nu a reuşit să-şi asigure o comoară cerească.

   Bogatul a avut toţi banii pe care i-a putut obţine, dar i-au lipsit acele bogăţii care ar fi putut păstra curat raportul vieţii lui înaintea lui Dumnezeu. El a trăit ca şi când tot ce avea era proprietatea lui. El a neglijat chemarea lui Dumnezeu şi cererile săracilor care sufereau. Dar, în cele din urmă, a venit o chemare pe care nu a putut să o ignore. Printr-o putere pe care nu o putea pune la îndoială şi căreia nu i se putea opune, i s-a poruncit să renunţe la toate bunurile asupra cărora încetase să mai fie administrator. Cel care a fost cândva bogat a ajuns într-o sărăcie disperată. Haina neprihănirii Domnului Hristos, ţesută în războiul cerului, nu l-a putut acoperi. Cel care a purtat cândva purpura cea mai scumpă, pânza cea mai fină, a ajuns gol. Timpul lui de probă s-a încheiat. El nu a adus nimic în această lume şi nu poate lua nimic din ea.

   Domnul Hristos a ridicat cortina, prezentându-le preoţilor, conducătorilor, cărturarilor şi fariseilor această scenă. Priviţi la ea, voi cei care sunteţi bogaţi în privinţa bunurilor lumii acesteia, dar nu sunteţi bogaţi înaintea lui Dumnezeu. Sunteţi voi dispuşi să contemplaţi această scenă? Lucrurile care beneficiază de înalta preţuire a oamenilor sunt respingătoare în ochii lui Dumnezeu. Domnul Hristos întreabă: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8,36.37)

ÎN ZILELE DIN URMĂ
   În încheierea povestirii omului bogat din parabolă sunt descrise evenimentele finale din istoria acestui pământ. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam, dar era despărţit de Avraam printr-o prăpastie de netrecut, printr-un caracter care se formase greşit. Avraam I-a slujit lui Dumnezeu, urmând Cuvântul Său cu credinţă şi supunere. Dar bogatul a fost nepăsător faţă de Dumnezeu şi faţă de nevoile omenirii suferinde. Prăpastia cea mare dintre el şi Avraam era prăpastia neascultării. În zilele noastre, sunt mulţi oameni care merg pe aceeaşi cale. Poate că iau parte la serviciile religioase ale bisericii, poate că intonează psalmul: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!" (Psalmi 42,1), dar mărturisirea lor este falsă. Înaintea lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic mai neprihăniţi decât păcătosul cel mai înrăit. Sufletul care doreşte cu ardoare satisfacţiile plăcerilor lumeşti şi mintea plină de dorinţa de a face paradă, nu-I pot sluji lui Dumnezeu. Asemenea bogatului din parabolă, acest fel de oameni nu au nicio înclinaţie de a lupta împotriva poftelor trupeşti. Ei doresc să-şi satisfacă apetitul şi aleg atmosfera păcatului. Când sunt răpiţi pe neaşteptate de moarte, coboară în mormânt, ducând cu ei caracterul pe care şi l-au format de-a lungul vieţii, în parteneriat cu slujitorii lui Satana. În mormânt, ei nu au nicio putere de a face vreo alegere, fie bună, fie rea, deoarece odată cu moartea omului pier şi gândurile lui. (Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6)
   Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morţi vor ieşi din mormânt cu aceleaşi pofte şi pasiuni, aceleaşi preferinţe şi aceleaşi repulsii pe care le-au cultivat în timpul vieţii. Dumnezeu nu face nicio minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat atunci când i s-au acordat toate ocaziile şi i s-au asigurat toate condiţiile favorabile. În timpul vieţii, el nu a simţit nicio desfătare în Dumnezeu şi nici nu a găsit vreo plăcere în slujba Lui. Caracterul lui nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu ar putea fi fericit în familia cerească.
În zilele noastre, în lume există o categorie de oameni care mani¬festă un spirit de îndreptăţire de sine. Ei nu sunt necumpătaţi, nu au patima alcoolului, nu sunt necredincioşi, dar doresc să trăiască pentru ei înşişi, nu pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor şi ca urmare fac parte din aceeaşi categorie cu necredincioşii. Dacă ar fi posibil ca asemenea oameni să intre pe porţile cetăţii lui Dumnezeu, ei nu ar avea niciun drept să mănânce din pomul vieţii, deoarece atunci când le-au fost prezentate poruncile lui Dumnezeu, cu toate cerinţele lor obligatorii, ei au spus: Nu. Ei nu I-au slujit lui Dumnezeu aici pe pământ şi, prin urmare, nu-I vor sluji nici atunci. Ei nu ar putea trăi în prezenţa Sa şi ar simţi că orice alt loc ar fi mai de preferat decât cerul.
   A învăţa de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Lui, care este caracterul Său. Dar cei care nu preţuiesc şi nu folosesc ocaziile valoroase şi influenţele sfinte care le-au fost acordate pe pământ, nu sunt pregătiţi să ia parte la închinarea curată a cerului. Caracterul lor nu este modelat după chipul divin. Prin propria neglijenţă, ei au creat un abis peste care nu se poate trece. Între ei şi neprihănire este o prăpastie de netrecut.

 



Forma intrarii

Cautare

Calendar

«  Septembrie 2017  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Arhiva materialelor

Prietenii site-ului

Statistica


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0