Promovare Gratuita - Top123

Isus Revine !

Sâmbătă, 2017-11-25, 5:01 AM

Bine ati venit Oaspete | RSS | Principala | Era pierdut Si A Fost gasit | Inregistrare | Login

Era pierdut Si A Fost gasit

   Parabola oii pierdute, a drahmei pierdute şi cea a fiului risipitor evidenţiază cu claritate iubirea plină de milă a lui Dumnezeu faţă de cei înstrăinaţi de El. Deşi s-au îndepărtat de Dumnezeu, El nu-i părăseşte în starea lor nenorocită. El este plin de bunătate şi de milă duioasă faţă de toţi cei expuşi ispitelor vrăjmaşului iscusit.
În parabola fiului risipitor, Domnul este prezentat ocupându-Se de aceia care au cunoscut cândva iubirea Tatălui, dar au îngăduit ca ispititorul să-i facă robi ai voinţei lui.
   „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: 'Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine'. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată..." (Luca 15,11-13)
   Acest fiu mai tânăr se săturase de restricţiile din casa tatălui. El considera că libertatea lui era îngrădită. El a înţeles greşit iubirea şi grija tatălui şi s-a hotărât să urmeze îndemnurile propriei înclinaţii.
   Tânărul nu considera că are vreo obligaţie faţă de tatăl lui şi nu exprima nicio mulţumire. Cu toate acestea, pretindea dreptul de a primi o parte din bunurile tatălui său. El dorea să primească imediat moştenirea care i-ar fi revenit la moartea tatălui. Gândurile lui erau îndreptate spre satisfacţiile prezente şi nu-i păsa de viitor.
După ce şi-a obţinut partea de moştenire, el a plecat „într-o ţară îndepărtată", departe de casa tatălui său. Având bani din belşug şi libertatea de a face tot ce doreşte, tânărul se flata cu gândul că şi-a împlinit dorinţa inimii. Nu mai era nimeni să-i spună: Nu face aceasta, pentru că îţi va cauza suferinţă, sau fă cutare lucru, pentru că este bine. Prietenii răi l-au ajutat să se cufunde tot mai adânc în păcat, şi el „şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată." (Luca 15,13)
   Biblia vorbeşte despre oamenii care „s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit" (Romani 1,22), iar aceasta a fost istoria tânărului din parabolă. El a risipit cu femei desfrânate toată bogăţia pe care o pretinsese cu egoism de la tatăl lui. Comoara puterii tinereţii sale a fost irosită. Anii preţioşi ai vieţii, agerimea minţii, perspectivele strălucite ale tinereţii şi aspiraţiile spirituale au fost mistuite în flăcările poftelor.
   „A venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii" (Luca 15,14.15). Pentru un evreu, aceasta era ocupaţia cea mai josnică şi mai degradantă. Tânărul care se îngâmfase cu libertatea lui ajunsese acum un sclav. El se afla în sclavia cea mai rea, „prins chiar în nelegiuirile lui" (Proverbe 5,22). Sclipirea aparentă şi strălucirea amăgitoare a păcatului care l-a ademenit au dispărut, şi el a simţit greutatea propriilor lanţuri. Stând jos pe pământ, în acea ţară pustie şi lovită de foamete, fără alţi tovarăşi în afară de porci, tânărul ar fi fost bucuros să se poată sătura măcar cu roşcovele pe care le mâncau animalele. Niciunul dintre prietenii de petrecere, care se adunaseră în jurul lui în zilele de prosperitate şi care mâncaseră şi băuseră pe cheltuiala lui, nu mai rămăseseră ca să-l ajute. Unde era acum bucuria lui desfrânată? Aducându-şi conştiinţa la tăcere şi amorţindu-şi simţurile, el se considerase fericit, dar acum, lipsit de banii pe care îi cheltuise, înfometat, cu mândria călcată în picioare şi cu o natură morală pipernicită, cu voinţa slabă şi nedemnă de încredere, cu sentimentele lui nobile aproape moarte, el era cel mai nenorocit dintre muritori.
   Ce tablou al stării celui păcătos este descris aici! Deşi este înconjurat de binecuvântările iubirii lui Dumnezeu, tot ce îşi doreşte păcătosul pornit să-şi împlinească plăcerile păcătoase şi îngăduinţa de sine este despărţirea de Dumnezeu. Asemenea fiului nerecunoscător, el pretinde că are dreptul să primească lucrurile bune din partea lui Dumnezeu. El le ia, ca şi când i s-ar cuveni, şi nu oferă nimic în schimb în semn de mulţumire, nu îndeplineşte niciun serviciu motivat de iubire. Asemenea lui Cain, care a plecat din prezenţa Domnului pentru a-şi căuta un cămin, asemenea fiului risipitor, care a rătăcit „într-o ţară îndepărtată", tot astfel şi cel păcătos caută fericirea, uitând de Dumnezeu.
   Oricare ar putea fi aparenţele, viaţa centrată în egoism este o viaţă irosită. Oricine încearcă să trăiască despărţit de Dumnezeu îşi risipeşte toate resursele. El risipeşte anii preţioşi, îşi risipeşte puterile minţii, ale inimii şi ale sufletului şi contribuie la propria ruină veşnică. Omul care se desparte de Dumnezeu, ca să-şi poată sluji lui însuşi, este un sclav al lui Mamona. Mintea pe care Dumnezeu a creat-o pentru tovărăşia cu îngerii se degradează într-o asemenea măsură, încât ajunge să slujească lucrurilor pământeşti şi animalice. Acesta este finalul spre care tinde slujirea de sine.
   Dacă ai ales o astfel de viaţă, trebuie să ştii că îţi cheltuieşti banii pe ceea ce nu este pâine şi trudeşti pentru ceva care nu satură. Va veni ceasul când îţi vei da seama de starea ta decăzută. Singur, într-o ţară îndepărtată, îţi vei simţi nenorocirea şi vei striga disperat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7,24). „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Dumnezeu! Căci este ca un nenorocit în pustie şi nu vede venind fericirea. Locuieşte în lanurile arse ale pustiei, într-un pământ sărac şi fără locuitori" (Ieremia 17,5.6). În aceste cuvinte ale profetului este cuprinsă declaraţia unui adevăr universal. Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi" (Matei 5,45), dar oamenii au puterea de a se ascunde de strălucirea soarelui şi de ploaie. Prin urmare, deşi Soa¬rele Neprihănirii străluceşte, iar ploaia harului cade cu îmbelşugare peste toţi, noi ne putem despărţi singuri de Dumnezeu, „locuind încă în locuri arse de seceta din pustie".
   Iubirea lui Dumnezeu continuă să fie plină de dor faţă de cel care a ales să se despartă de El. Dumnezeu face totul pentru a-l aduce înapoi în căminul Tatălui. În starea lui jalnică, fiul risipitor „şi-a venit în fire". Influenţa amăgitoare pe care Satana o exercitase asupra lui a fost spulberată. El a înţeles că suferinţa lui era rezultatul propriei nesăbuinţe şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu" (Luca 15,17.18). Aşa nenorocit cum era, fiul risipitor şi-a găsit speranţa în convingerea că tatăl îl iubeşte. Iubirea aceea îl atrăgea spre casă. Tot astfel, asigurarea iubirii lui Dumnezeu îl constrânge pe cel păcătos să se întoarcă. „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă" (Romani 2,4). Mila şi îndurarea iubirii divine sunt asemenea unui lanţ de aur cu care este înfăşurat fiecare suflet aflat în pericol. Domnul declară: „... Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!" (Ieremia 31,3)
Fiul risipitor s-a hotărât să-şi mărturisească vinovăţia. El voia să meargă la tatăl său şi să-i spună: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău." Dar, dovedind cât de limitată era concepţia lui cu privire la iubirea tatălui, el a adăugat: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi." (Luca 15,9)
   Tânărul a întors spatele turmei de porci şi roşcovelor şi s-a îndreptat spre casă. Tremurând datorită slăbiciunii şi epuizat de foame, el a plecat nerăbdător pe drumul întoarcerii. Deşi nu avea niciun veşmânt cu care să-şi ascundă zdrenţele, suferinţa i-a învins mândria şi s-a grăbit să cerşească un loc de slujitor, acolo unde fusese cândva un fiu.
   Cât de puţin s-a gândit tânărul petrecăreţ şi nechibzuit, când ieşea pe porţile casei părinteşti, la durerea şi dorul pe care le lăsa în inima tatălui. Cât de puţin şi-a imaginat el, când dansa şi petrecea cu prietenii lui desfrânaţi, umbra care se aşternuse peste căminul său. Iar acum, când mergea pe drumul spre casă, împovărat şi plin de durere în suflet, nici nu ştia că acolo era cineva care veghea, aşteptând întoarcerea lui. Dar, pe când „era încă departe", tatăl lui i-a desluşit chipul. Iubirea are vedere bună. Nici măcar degradarea anilor de păcat nu-l putea ascunde pe acest fiu de ochii tatălui. El „a alergat de a căzut pe grumazul lui" într-o îmbrăţişare lungă şi plină de duioşie.
   Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de mizeria şi de zdrenţele fiului său. El şi-a luat de pe umeri propria mantie largă şi bogată şi a învelit cu ea trupul slăbit al fiului, iar tânărul şi-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău" (Luca 15,21). Ţinându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nicio ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui şi pe care bărbaţii şi femeile care îl aşteptau aveau să-l respecte şi să-l slujească.
   Tatăl le-a zis servitorilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit. Şi au început să se veselească." (Luca 15,22-24)
În tinereţea lui neastâmpărată, fiul risipitor l-a considerat pe tatăl său ca fiind o persoană aspră şi severă. Cât de diferită era concepţia lui acum! Tot astfel, cei care sunt înşelaţi de Satana Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind exigent şi neînduplecat. Ei Îl privesc ca pe un Dumnezeu care îi urmăreşte cu atenţie, având intenţia de a-i denunţa şi de a-i condamna, un Dumnezeu care nu este dispus să-l accepte pe cel păcătos atâta timp cât are o justificare legală de a nu-l ajuta. Ei consideră Legea lui ca fiind o restrângere a fericirii oamenilor, un jug apăsător de care sunt bucuroşi să se elibereze. Dar acela ai cărui ochi au fost deschişi de iubirea Domnului Hristos Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind plin de compasiune. El nu pare a fi un tiran sever şi neîndurător, ci un Tată cuprins de dorul de a-Şi îmbrăţişa fiul care se pocăieşte. Cel păcătos va exclama asemenea psalmistului: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El." (Psalmi 103,13)
   În parabolă, fiului risipitor nu i se aduc niciun fel de batjocuri şi reproşuri dispreţuitoare pentru comportamentul lui rău. El simte că trecutul lui este iertat şi uitat, şters pentru totdeauna. Tot aşa îi spune şi Dumnezeu celui păcătos: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă" (Isaia 44,22). „Căci le voi uita nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" (Ieremia 31,34). „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând" (Isaia 55,7). „'În zilele acelea, la vremea aceea', zice Domnul, 'se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va găsi.'" (Ieremia 50,20)
   Ce minunată asigurare cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-l accepta pe cel păcătos care se pocăieşte! Cititorule, nu cumva ai ales să mergi pe propria cale? Te-ai rătăcit departe de Dumnezeu? Ai căutat să te ospătezi cu roadele nelegiuirii, numai pentru a constata că ele s-au transformat în cenuşă pe buzele tale? Iar acum, când puterile tale sunt risipite, când planurile tale de viaţă sunt zădărnicite şi speranţele tale sunt pierdute, eşti singur şi părăsit? Vocea care i-a vorbit inimii tale fără încetare, dar pe care nu ai vrut să o asculţi, ţi se adresează acum cu claritate: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice" (Mica 2,10). Întoarce-te în casa Tatălui tău. Dumnezeu te invită, spunându-ţi: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat." (Isaia 44,22)
   Nu asculta sugestia vrăjmaşului de a sta departe de Domnul Hristos, până când te vei face singur mai bun, până când vei fi sufi¬cient de bun ca să vii la Dumnezeu. Dacă vei aştepta până atunci, nu vei veni niciodată. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduinţa Domnului Iisus: „Pe cel ce va veni la Mine nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6,37). Spune-i vrăjmaşului că sângele lui Iisus Hristos curăţă toate păcatele. Roagă-te asemenea lui David: „Curăţă-mă cu isop şi voi fi curat, spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada." (Psalmi 51,7)
Ridică-te şi mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina pe când vei fi încă foarte departe. Dacă faci măcar un pas spre El, în pocăinţă, El Se va grăbi să te cuprindă în braţele infinitei Sale iubiri. Urechile Lui sunt atente la strigătul sufletului cuprins de remuşcări. Dumnezeu cunoaşte cea dintâi încercare a inimii de a se îndrepta spre Dumnezeu. Nicio rugăciune, oricât de şovăielnică ar fi, nu se înalţă spre Dumnezeu fără a fi auzită de El. Nicio lacrimă, oricât de tainică ar fi, nu este vărsată fără a fi ştiută de El. Nicio dorinţă sinceră după Dumnezeu, oricât de plăpândă ar fi, nu este nutrită în suflet fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie rostită sau ca dorul inimii să fie făcut cunoscut, harul care vine de la Domnul Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc.
   Tatăl tău ceresc va îndepărta hainele tale întinate de păcat. În frumoasa profeţie a lui Zaharia, marele-preot Iosua, care stătea în pi- cioare îmbrăcat în haine murdare în prezenţa îngerului Domnului, îl reprezintă pe cel păcătos. Iar Domnul spune: „'Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el.' Apoi a zis lui Iosua: 'Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!' ... Şi i-am pus o mitră curată pe cap, şi l-am îmbrăcat în haine" (Zaharia 3,4.5). Tot aşa, Dumnezeu te va înveşmânta cu „hainele mântuirii" şi te va acoperi cu „mantaua izbăvirii" (Isaia 61,10). „Pe când voi vă odihniţi în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint şi penele lui sunt de un galben-auriu." (Psalmi 68,13)
El te va conduce în casa de ospăţ şi iubirea Lui va flutura deasupra ta ca un steag (Cântarea cântărilor 2,4). „Dacă vei umbla pe căile mele", declară El, „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici", chiar cu îngerii sfinţi care înconjoară tronul Său. (Zaharia 3,7)
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine" (Isaia 62,5). „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine" (Ţefania 3,17). Iar cerul şi pământul se vor uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit." (Luca 15,24)
   Până aici, în parabola Mântuitorului nu există nicio notă discor¬dantă, care să tulbure armonia scenei de bucurie, dar acum Domnul Hristos introduce încă un element. Când fiul risipitor a venit acasă, „fiul cel mai mare era la ogor. Când s-a întors, apropiindu-se de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: 'Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.' El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă" (Luca 15,25-28). Acest frate mai mare nu împărtăşise neliniştea şi grija tatălui său faţă de cel pierdut. Prin urmare, el nu s-a bucurat împreună cu tatăl de întoarcerea fiului rătăcitor. Zgomotele de voioşie nu au trezit nicio bucurie în inima lui. El l-a întreabat pe unul dintre slujitori care este motivul sărbătorii, iar răspunsul acestuia i-a stârnit gelozia. El nu a vrut să intre în casă pentru a-i spune bun venit fratelui său pierdut. Fratele mai mare a considerat că favoarea arătată faţă de fiul risipitor era o insultă la adresa lui.
   Când tatăl a ieşit pentru a-l mustra, mândria şi răutatea firii lui au ieşit la iveală. El şi-a prezentat viaţa în casa tatălui ca pe o continuă slujire neplătită, pe care a pus-o într-un contrast deplorabil cu favoa¬rea arătată fiului care tocmai se întorsese acasă. El a spus clar că slujirea lui a fost mai degrabă aceea a unui rob, decât a unui fiu. În ciuda faptului că ar fi trebui să simtă o bucurie continuă în prezenţa tatălui său, gândurile lui fuseseră îndreptate mereu spre profitul pe care îl putea acumula prin viaţa lui prevăzătoare. Cuvintele lui au arătat că tocmai acesta fusese motivul pentru care se abţinuse de la plăcerile păcatului. El l-a invidiat pe fratele său pentru favoarea care i se acorda. El a arătat cu claritate că dacă ar fi fost în locul tatălui, nu l-ar fi primit pe fiul risipitor. El nici măcar nu l-a recunoscut ca pe un frate, ci vorbea despre el cu asprime, numindu-l „fiul tău".
Cu toate acestea, tatăl l-a tratat cu blândeţe. „Fiule", i-a spus el, „tu totdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău" (Luca 15,31). În toţi aceşti ani de pribegie ai vieţii fratelui tău, nu ai avut tu privilegiul de a fi alături de mine?
   Tatăl le oferise copiilor săi, fără nicio reţinere, tot ce putea contribui la fericirea lor. Fiul nu avea nevoie să se întrebe dacă urma să primească un dar sau o răsplată. „Tot ce am este al tău." Trebuie doar să ai încredere în dragostea mea şi să primeşti darul care îţi este oferit cu îmbelşugare.
   Pentru că nu a înţeles iubirea tatălui, unul dintre fii s-a despărţit pentru un timp de casa părintească. Dar acum se întorsese, şi valurile de bucurie alungau orice gând tulburător. „Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit." (Luca 15,32)
   L-au determinat aceste cuvinte pe fratele mai mare să-şi înţeleagă propria răutate, propriul spirit nerecunoscător? S-a pocăit el de gelozia şi de asprimea lui nemiloasă? Domnul Hristos nu a spus nimic despre aceasta. Situaţia reprezentată de parabolă era încă în plină desfăşurare, iar finalul depindea de decizia celor care o ascultau.
   Fiul mai mare îi reprezintă pe iudeii nepocăiţi din zilele Domnului Hristos şi, de asemenea, pe fariseii din toate timpurile care îi privesc cu dispreţ pe aceia pe care ei îi consideră a fi vameşi şi păcătoşi. Pentru că ei nu au păcătuit într-o măsură atât de mare, sunt plini de spiritul îndreptăţirii de sine. Domnul Hristos i-a întâmpinat pe aceşti critici răutăcioşi chiar pe terenul lor. Asemenea fiului mai mare din parabolă, ei se bucuraseră de privilegii deosebite din partea lui Dumnezeu. Ei pretindeau că sunt nişte fii ai casei lui Dumnezeu, dar aveau spiritul unor slujitori plătiţi. Ei nu lucrau din iubire, ci în speranţa unei răsplătiri. În ochii lor, Dumnezeu era un stăpân pretenţios şi sever. Ei L-au văzut pe Domnul Hristos invitându-i pe vameşi şi pe păcătoşi să primească darul harului Său oferit cu mărinimie, un dar pe care rabinii sperau să-l dobândească doar prin trudă şi penitenţe, iar ei se simţeau ofensaţi. Întoarcerea fiului risipitor, care a umplut de bucurie inima Tatălui, nu făcea decât să le stârnească invidia.
   În parabolă, mustrarea adresată fiului mai mare de Tatăl repre-zenta apelul duios al Cerului pentru farisei. „Tot ce am este al tău", nu ca o plată, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor, tu poţi primi darul doar prin revărsarea nemeritată a iubirii Tatălui.
   Mulţi oameni întreabă fără încetare: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu? Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?" (Mica 6,6-8)
Aceasta este lucrarea de slujire pe care a ales-o Dumnezeu: „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost, dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău" (Isaia 58,6.7). Când vă veţi vedea pe voi înşivă ca fiind nişte păcătoşi salvaţi doar prin iubirea Tatălui vostru ceresc, veţi simţi o milă plină de duioşie faţă de cei care suferă în păcat. Nu veţi mai întâmpina nenorocirea şi pocăinţa altora cu invidie şi critici dezaprobatoare. Când gheaţa egoismului se va topi din inima voastră, simţămintele voastre vor fi în armonie cu Dumnezeu şi veţi împărtăşi bucuria Lui pentru salvarea celor pierduţi.

Forma intrarii

Cautare

Calendar

«  Noiembrie 2017  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Arhiva materialelor

Prietenii site-ului

Statistica


Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0